De ce plângi, Cristina? De ce plângi când plângi? Oare plânge cumva orgoliul zgândărit că lucrurile şi oamenii nu se aşează după măreaţa-ţi voinţă? Sau poate amorul propriu sau lenea cruntă sau alintătura? Sau incapacitatea de a accepta evenimentele şi fiinţele cu propria cale, sau amăgirea că poţi iubi într-un mod sublim? Ce plânge de fapt acolo, când plânge?
Am plâns vreodată din motive reale?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu