Ghici ghicitoare...

Aşa îmi mai place mie să cataloghez oamenii şi animalele! Spre exemplu pe distinsa Ţuchiana, o colegă de cameră cu blană, m-am grăbit cu o plăcere nebună să o redenumesc 'Copilul diavolului', şi asta numai din cauză că, plină de energie şi ţinută cu sila în spaţiul restrâns din casă, a spart obiecte, a dărâmat ghivece şi a mâncat bambuşi, a doborât la podea perdelele, a ros lucruri de lemn şi a alergat-o pe sora ei Gia. Şi profit de ocazie aici, deşi n-are legătură directă, să menţionez cu indignare că mi-a spart şi soarele albastru de ceramică, soare albastru care era nici mai mult nici mai puţin decât preferatul meu din casă.
Conform propriei mele afirmaţii, cei care sparg obiecte preferate, fac tot felul de stricăciuni în casele altor oameni şi mai aleargă câteodată pisici, sunt copii ai diavolului.
Şi mă întreb eu acum, privind la mine, cum sparg obiectele preferate ale altora, dărâm şi stric diverse prin casele oamenilor...şi ocazional alerg pisici... Eu al cui copil sunt?

Uit de toate şi de mine

Au fost momente când am vrut să uit tot, tot din ce există în timp şi spaţiu şi să îmi rămână cel mai pur nimic. Au fost momente când m-am enervat că anumite lucruri le uit atât de repede. În unele momente am crezut că n-am cum să uit lucrurile esenţiale sau importante. Iar în alte momente,n-am reuşit să înţeleg cum de aş fi putut uita vreodată lucruri atât de incredibile precum tainele eterne ale naturii din care fac parte.
Dar cu uitarea de fapt e atât de simplu. Există. Şi cât timp există orice în lumea asta se poate uita, e suficientă o clipă de distragere a atenţiei, de fugă a minţii prin cotloanele ei dubioase, şi orice - de minimă importanţă sau de cea mai mare importanţă pentru viaţă, sau viaţa însăşi şi raţiunile ei - se poate pierde tiptil,în uitare.
Dacă mai aveam vreo îndoială, simţind vanitos că anumite lucruri nu le pot uita, aceasta mi s-a spulberat, căci nimic nu rămâne nelămurit. Am avut un moment în care mi-am dat seama încercând să accesez informaţia privind data naşterii mele, că o uitasem, şi că nu mai era la îndemâna mea. Golul de amintire n-a durat mult. Mi-am adus aminte, deşi, preţ de alte câteva momente, nu mai eram sigură dacă răspunsul regăsit, adică cifra zilei mele de naştere, este cel corect sau mă înşel. Toate astea n-au durat mult, câteva fracţiuni sau chiar secunde infime. Dacă cineva mi-ar fi cerut această informaţie, cu siguranţă timpul de confuzie ar fi fost atât de scurt încât persoana nici n-ar fi sesizat momentul meu de uitare. Şi totuşi, a fost uitare autentică. Uitarea face parte dintre acele creaţii care nu iau pauză, sunt continue şi permanente, inepuizabile şi neobosite. Şi cum te opreşti o secundă să iei o gură de aer, prinde momentul şi te invadează. Îşi construieşte imperiul din victorii mici, pe nevăzute, iar avuţia sa trece neobservată, căci nimeni n-are ochi şi urechi pentru uitare. Orice se poate uita, nu contează cât de mic sau cât de mare. Şi asta nu prea-i bine.

Am visat

Am visat un vis minunat. Am visat alai de fiinţe celeste toate în straie de sărbătoare, trecând cu pas plutit, onorând cu prezenţa şi puritatea lor pe cel ce urma să vină. O fiinţă atât de înaltă şi de preaiubită de Dumnezeu, încât Acesta Însuşi îi croise poartă rotundă din piatră pentru a-i întâmpina paşii şi a-i sărbători venirea.
Iar eu, creatură măruntă şi tenebroasă, priveam dintr-un colţ cu ochi mijiţi şi fascinaţi la divina procesiune, neputând să cuprind cu privirea şi nici să înţeleg cu mintea întreaga-i strălucire.

Nus sau pensionar?

Cineva greşind evident destinatarul, mi-a trimis un mesaj cu sugestia că poate ar fi indicat să mă pensionez acum, că oricum, dacă mai aştept, nu mai câştig mare lucru în plus, doar vreo 5 lei. Asta într-adevăr este o variantă pe care n-am luat-o în calcul, dar ar trebui să ciulesc urechile, că cine ştie ce iese. Dacă tot nu mai câştig mare brânză în plus aşteptând vârsta de pensionare, de ce să nu mă pensionez de acuma? De ce să mai aştept câteva zeci de ani, timp în care poate se va desfiinţa cu totul sistemul de pensii din lume, sau timp pe care până la urmă poate nici n-am să-l apuc...că atunci când e vorba de zeci de ani, multe se transformă, sau dispar de tot. Până la urmă persoana are mare dreptate, ar trebui să mă pensionez. O dată, din cauză că nu voi mai avea grijă să produc ceva bani ca să pot să acopăr cheltuielile uzuale, voi trăi liniştită din pensie văzându-mi în tihnă de ale mele. În al doilea rând, că voi căpăta şi un anumit statut. Că vorba aia, în momentul ăsta ce statut oficial am? Angajat nu-s, şomer nu-s, elev nu-s, patron nu-s, proprietar nu-s, chiriaş nu-s, evident pensionar nu-s. Deci se pare că sunt un 'Nus' dar aş putea deveni pensionar, şi brusc aş avea un statut, social recunoscut.
Şi uite cum te pun unii oameni pe gânduri cu mesaje care nici măcar nu erau pentru tine. Eu până acuma nici nu aspiram, nici nu doream să capăt vreun statut de felul ăsta. Am avut şi nu mi s-a părut că fac ceva special pentru mine, sau că îmi aduc reale beneficii. Totuşi acuma mă gândesc cum dă mai bine să răspund oamenilor într-o situaţie de genul:

'Vasilică, tu ce eşti? Sunt patron!'
'Gheorghiţă, da tu ce eşti? Sunt chiriaş'
'Cristina, tu ce eşti măi?' Şi acuma... care răspuns este social preferabil:
a. Sunt pensionar.
b. Sunt Nus.

Voi mai reflecta asupra problemei... (mie îmi place şi Nus, nu ştiu dacă le place şi celorlalţi).

Sclav pe plantaţie de blană

Când mă uitam eu mai de mult la filmele cu negrii din State, sclavi pe plantaţiile de bumbac, ceva mă fascina la munca lor şi la bumbac. E limpede că nu înţelegeam realităţile. De la o vreme am ajuns eu însămi un fel de sclav pe o plantaţie de blană. Şi asta m-a făcut să înţeleg că e transpiraţie nu glumă să munceşti pe plantaţie. De când mi-au fost aduse generatoarele de blană, blana s-a înmulţit sălbatic pe teritoriul meu şi a cuprins fiecare locuşor. Blana a găsit teren roditor şi au început să iasă recolte abundente. Blana e peste tot acum, pe canapele formează covoare, pe masă creşte răzleţ, pe pat stă mascată dar mă gâdilă la nas noaptea în somn, pe haine, pe duşumea, chiar şi pe tastatură unde tot apare în timp ce scriu. Culeg recolte continue şi nici nu apuc să termin bine cu un rând că apare altul. Nici nu-mi imaginam cât poate fi de productivă o plantaţie de blană. Oricum deja sunt depăşită de ritmul în care creşte blana şi mă gândesc cu milă la bieţii negrii pe care degeaba îi băteau stăpânii lor. La un moment dat trebuie să recunoşti că pur şi simplu nu mai poţi ţine pasul cu blana, sau cu bumbacul. Măcar de aş fi avut un simţ al afacerilor dezvoltat şi aş fi valorificat recolta. Aş fi putut face pulovere, fulare şi mănuşi pentru la iarnă... pentru mine şi pentru cunoscuţi.

Dileme prin unghere

Dilemele pândesc la fiecare colţ. Majoritatea sunt asemenea siluetelor cenuşii făcute din cărbune ars complet, sculptate în forme consistente dar dărâmabile într-o singură atingere. Păstrează silueta iniţială a problemelor reale, dar se transformă într-o mică moviliţă gri, prăfuită şi nedefinită dacă vrei să le scormoneşti. Au glasuri piţigăiate şi apar ca nişte mici gargui energici dar fără picioare, prin toate ungherele întunecate pe lângă care trec. Te pâsâie discret de acolo, ca nişte bişniţari ilegali la colţ de stradă, pregătite să te aburească să iei de la ele ceva de care oricum nu ai nevoie. Se amuză copios când reuşesc să te ţină în colţul lor umbros un timp cât mai îndelungat fără să-ţi dai seama de ansamblul situaţiei. Dilemele n-au curaj să iasă însă de prin unghere pentru că şi-ar scutura puternic în lumină buna imagine de sine. Ele ştiu că nu-s mari monştri, poate nici nu-şi doresc să fie. Încearcă totuşi să păstreze o aură de mister asupra naţiei lor ţinându-se în obscuritate, acolo unde dimensiunile lor reale nu-s uşor de întrezărit. Iar dacă prind în plasa naivi şi creduli nu au nicio jenă în a se da drept dragoni ameninţători şi scuipători de foc, atâta timp cât le merge şmecheria.
Am surprins de dimineaţa şi eu câteva dileme tupeiste care mă ameţiseră în gaşcă în colţul întunecat dintre aragaz şi farfuriuţa de sticlă maro, ţinându-mă pe loc cu întrebarea 'oare cu ce am chef să-mi frig limba mai întâi? cu cafea fierbinte şi neagră sau cu ceai la fel de fierbinte şi cu aromă de coacăze? Ceşcuţa mică sau cana mare?' M-au prins în vorbăria lor dichisită un timp până ce pe fundal le-am auzit chicotelile maliţioase, mi-am dat seama că sunt iarăşi victimă într-o escrocherie şi le-am zis cu ton ferm să mă lase-n pace.

Foarte logic

Sunt lucruri atât de logice încât eu nu înţeleg sub niciun chip cum de nimeni nu le acceptă. Spre exemplu: Ce poate să iasă dintr-un ou de citrin călător? Un pui de citrin călător! E logic. Şi atunci de ce nu e nimeni de acord? Acum că mi-a ieşit oul în cale, aştept şi puiul de citrin.

Oamenii bărzoi

Mă apucasem să scriu un post amănunţit despre un anumit soi de oameni zâmbitori, oameni cu măşti de bărzoi, şi apoi m-am gândit mai bine: La ce bun? Eu ştiu cum sunt şi care sunt ei, nu mă pot surprinde, nu îmi pot face nimic, pentru că eu îi ştiu chiar dacă ei nu ştiu că-i ştiu. Aşa că pentru ce să îi descriu; ca să se recunoască? Sunt şi ei, îşi joacă rolul lor, au şi părţile lor bune care vin odată cu celelalte zâmbitoare, îţi dau şi ajutor real, dar au şi naivitatea de a crede că dacă nu zici nimic chiar le intri în joc, chiar le crezi scenariile şi că ai intuiţie corectă şi informaţii în tot ce-i priveşte pe alţii, mai puţin pe ei.
Şi atunci m-am gândit, pentru ce să scriu mai multe despre soiul ăsta? Rândurile de aici sunt mai mult decât suficiente, oricum nu-şi pot recunoaşte sieşi ceea ce sunt şi din păcate nici n-au dorinţă să nu mai fie bărzoi. Şi, aşa cum un om bărzoi a aflat încurcat odinioară, eu am numărat toate gutuile din pom, iar atunci când una dintre ele se evaporează... ştiu, dar gutuile nu sunt atât de importante ca să reacţionez... iar dincolo de gutui, ei nu mai pot face nimic.

Ca vântul care întotdeauna bate

Cu adevărat, nu doresc mare lucru. Aş vrea ca întotdeauna să pot să alerg ca în seara asta cu picioarele desculţe, pe nepregătite şi pe înserate, vântul răcoros să-mi dea părul la o parte din ochi şi de pe faţă şi să nu mă deranjeze nici cea mai mică celulă din corp, să nu-mi fie nici frig nici cald, nici foame nici sete. Copacii să-mi zâmbească şi să ţopăie pe lângă mine, iar eu să mă bucur exact ca în seara asta, cu o bucurie deplină fără sa am nimic. Şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.

O altă dimineaţă

E deja ceva timp de când dimineaţa mă trezesc cu senzaţia că sunt în 'acelaşi tip de dimineaţă' şi că de fapt ar trebui să fiu într-un 'alt fel de dimineaţa'. Nu pot defini exact ce înseamnă un 'alt fel de dimineaţă'. Nu ştiu dacă e vorba de ceva mai însorit sau mai noros, de ceva mai călduţ sau mai răcoros, mai cu oboseală sau mai cu odihnă, cu evenimente bogate sau cu evenimente puţine, căci au fost dimineţi şi aşa şi aşa. Nu ştiu nici dacă e vorba neapărat de alt loc. Poate nu fizic. Şi nici nu are de-a face nimic cu dorinţa vreunui alt fel de viaţă sau cu vreo plictiseală. Mă trezesc cu o subtilă senzaţie de: 'Tot dimineaţa asta? Tot aşa?'. Şi parcă dimineţile 'tot aşa' încep să mă pună pe gânduri... n-ar fi trebuit totuşi să fie 'alt fel'? Parcă, deja când percep trezirea dimineţii, îmi izbesc ochii de acelaşi model de ţesătură alb cu negru pe pânză roşie, ca într-un ştergar muntenesc care se întinde în faţa mea. Ştergar care e frumos de altfel, mă încântă, mă face să zâmbesc şi să mă simt bine, dar îi cunosc pe de rost modelele stilizate. Iar seara, când mă scufund spre somn, moment care de când mă ştiu readuce zilnic mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare ce se mai întâmplă la noapte în vis', mi s-a adăugat acuma şi mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare mâine dimineaţă e un alt fel de dimineaţă?' Am încercat chiar să păcălesc un pic dimineaţa şi m-am repoziţionat în pat, mi-am schimbat somnul la 180 de grade sau la 90, sau la diverse alte unghiuri, sau în altă cameră... dar n-a funcţionat, dimineaţa a rămas aceeaşi doar...privită din alt unghi al camerei. Evident o altă dimineaţă vine atunci când vrea ea şi nu merge grăbită cu trucuri de-astea ieftine. Cred eu că e prin preajmă totuşi, aşa-mi zice o senzaţie. Oricum încă nu m-am plictisit de aşteptat, nu m-au apucat exasperarea sau nervii că nici dimineaţa asta nu e aia. Am încă entuziasmul sărbătoritului care ştie că a doua zi urmează să primească un cadou. Sper să nu ajung să fiu dezamăgită că nu vine cadoul, mă gândesc că mai e până la Crăciun. Şi la urma urmelor, o altă dimineaţă nu se primeşte în dar aşa, în orice clipă.

Mintea şi-o va lua-o pe coajă

Mintea mea capătă proporţii de nesimţită. Devine tot mai guralivă, tot mai scenaristă. Mă asaltează non-stop cu flecăreala ei colorată iar eu am rugat-o cu frumosul să mă lase măcar un timp în linişte. Adică i-am spus ceva de genul 'ciocu' mic', dar într-un mod mai elegant pentru că o respect, încă. Mă cicăleşte zi de vară până-n seară, şi de seara până dimineaţa la fel. Şi nu e prima dată când i-am zis să se mai relaxeze. Iar ea ce face? Clămpăne cu forţe proaspete, parcă mereu mai agresivă. Mă face s-o ameninţ. Acuma nu ştiu dacă forţa poate fi o soluţie bună. Dar atât mă oboseşte încât până la urmă mintea tot o să şi-o ia pe coajă. Şi nici n-o să poată comenta nimeni în apărarea ei că n-ar fi meritat-o.

În sfârşit momentul mult aşteptat

În sfârşit de azinoapte teii din împrejurime au început să transmită semnalele parfumate pe care le aşteptam de atâta timp. Deja în perioada asta ar fi trebuit să aromeze zona de vreo săptămână şi începusem chiar să mă îngrijorez că poate anul ăsta o să zică pas. Mă gândeam că i-a bătut ploaia şi furtuna prea tare şi fac contre deschizându-şi florile fără mirosurile consacrate. Dar era se pare doar o chestiune de timp. Acuma în casă îmi miroase subtil a tei, iar, dacă ies pe balcon şi inhalez profund, atomii înmiresmaţi îmi tropăie din nări până la capătul plămânilor. Acum parcă recunosc că vine vara. Sunt precum căţeluşul lui Pavlov, dacă nu-mi sună clopoţelul cu tei parfumaţi nu mă trezesc la vară.

O mică descoperire fascinantă

Când descoperi pe nepusă masă anumite lucruri şi informaţii care categoric nu-ţi servesc la mare lucru, dar sunt atât de simple şi de uluitor de logice, nu poţi să scapi de lovitura fascinaţiei şi a uimirii bucuroase. Este clar că trăieşti un fel de mini revelaţie şi gândindu-te la neimportanţa ideii şi la faptul că era atât de simplu că ar fi putut să-ţi treacă prin minte, te miri cum de ajungi să simţi aşa intens evenimentul, mărunt în felul lui. Aşa am simţit eu când am descoperit deunăzi de unde vine de fapt cuvântul deltă, ca în Delta Dunării. Se pare că a fost aşa botezată de la litera grecească 'Delta' care în greceşte se scrie în formă de triunghi, formă asemănătoare cu conturul natural al unei delte de râu. Simplu. Ştiam şi litera grecească 'delta', cunoşteam şi forma naturală a unei delte de râu. Niciodată nu m-am gândit să fac legătura între o deltă şi cealaltă deltă. Nici măcar nu mi-am pus vreodată problema că sunt omonime. Aşa că după ce am citit explicaţia, am rămas uluită, încântată, ca şi cum descoperisem vreun mare adevăr universal ce zăcea prăfuit în mine. O descoperire pe care am trăit-o drept fascinantă dar care, evident, nu-mi ajută la nimic.

Domnul Viselor

Umblă vorba printre surate că ar exista un Domn al Viselor. Cică-i bărbat tare bine, tare şarmant, uns cu toate alifiile şi cu toate tehnicile de cucerire, volatil dar totuşi suficient de consistent. Practic nu poţi să-i rezişti odată ce ţi-a ieşit în cale. Pare un fel de Zburătorul, ceva de genul lui, dar vine direct în vis când vrea el. Nu e nevoie să fie chemat pe fereastră şi nu lasă urme pe trup, spre deosebire de seamănul său Zburătorul. Mult mai practic, mult mai silenţios. Este limpede că are şi mai multe fane decât Zburătorul, aşa că nu ştiu cum reuşeşte să se împartă în orele atât de puţine ale nopţii. E atât de maestru însă că nimeni nu se plânge, toată lumea îl adulează. Mi s-a spus de asemenea că-i tare pretenţios. Adică nu vine dacă nu eşti o femeie îngrijită, parfumată, dichisită şi în timpul somnului. Face o verificare strictă şi aspră şi dacă nu treci testul nu apare. Nu înţelegeam eu de ce drăguţa mea prietenă petrece ore întregi înainte de culcare aranjându-se, coafându-se, colorându-se şi după asta se bagă direct la somn. Apoi m-a lămurit. Sigur n-a vrut de la început să recunoască motivul. A trebuit uşor uşor să scot de la ea cuvinţele şi abia după un timp a declarat cu jumătate de gură toată povestea. Iar în seara asta mi-a mărturisit că Domnul Viselor are şi palat, şi după ce-ţi verifică unghiile şi eşti găsită în regulă ai ocazia să fii invitată acolo, dar asta nu-i pentru oricine. Mai e însă un aspect care mi-a fost de asemenea clarificat de curând, nu apare în fiecare seară, dar niciodată nu ştii când are chef să vină, aşa că trebuie să fii mereu pregătită, aranjată şi să speri că nu te-a uitat. Ce să zic. Domnul ăsta al Viselor pare un pic cam pedant şi cam cu aere de star de Hollywood. Eu una, mereu am fost de partea Zburătorului, aşa mai dintr-o bucată şi mai necizelat cum e el. Până acum nu cred că Domnul Viselor m-a convins.

Eliberarea mucegaiurilor în lume

Astăzi a venit vremea să fac un lucru de care nu ştiu dacă sunt mândră. Am intervenit iar în viaţa mini universului din frigiderul meu, cu intenţia de a-l distruge, sigur după ce tot eu îi permisesem să-şi continue îndelung existenţa. Acum vreo două luni într-o crăticioară cu orez, uitată şi nemâncată câteva zile a apărut o mică comunitate de mucegaiuri. Văzându-i acolo mici şi pricăjiţi, prin capacul de sticlă al oalei, ceva m-a împiedicat să-i arunc am zis să-i mai las să trăiască şi să-i văd dacă se dezvoltă. I-am urmărit cum se extind, cum cuceresc noi teritorii din această lume albicioasă de orez, cum se grupează în oraşe şi naţiuni, cum se diversifică rasele din cenuşii verzui în albe şi roşiatice. Aveau o lume înfloritoare. De-a lungul timpului m-am pornit de mai multe ori să îi distrug şi să-i arunc, dar uitându-mă la ei ceva îmi zicea să-i mai las un timp să se mai bucure de ale lor. Azi însă un gând m-a fulgerat ameninţător. Dacă mucegaiurile mele se vor dezvolta foarte tare, se vor tehnologiza şi vor ajunge să viseze la cucerirea spaţiului şi vor reuşi să iasă din lumea lor, de sub capacul transparent din sticlă??? Nu pot permite aşa ceva. Dacă găsesc soluţii să iasă de sub bolul lor şi de sub controlul meu!!!... mai bine să-i distrug cât nu se obraznicesc! Şi m-am pus pe treabă nu fără mustrări de conştiinţă şi regrete. Adică până la urmă, cine sunt eu? Vreun Dumnezeu? Ca să îmi permit să decid soarta unor lumi?
Abia în momentul în care i-am scos de sub cupolă şi i-am transferat în sacul de gunoi, omorând probabil multe naţiuni şi populaţii mi-am dat seama că cei mai deştepţi dintre ei m-au păcălit. În loc să le distrug civilizaţia, i-am eliberat în lume. Char dacă cei mai mulţi au fost sacrificaţi, câţiva bine antrenaţi vor supravieţui în punga de gunoi şi vor găsi breşe spre univers. Alţi câţiva probabil au scăpat ca spori în aer când am deschis capacul şi acum au prins câteva molii şi ţânţari pe aripile cărora s-au aciuat şi şi-au început deja călătoria intergalactică. Alţii foarte bine echipaţi probabil că s-au strecurat odată cu apa cu care am spălat oala şi au pătruns în canalizare şi vor încerca colonizarea reţelei de ape subterane.
Am fost aşa de uşor de păcălit şi de manipulat. Mai întâi m-au lucrat cu mila şi cu curiozitatea, lăsându-i să se dezvolte în linişte şi izolaţi de primejdii exterioare care să le pună piedici şi să-i întârzie. Apoi m-au lucrat cu teama de a nu se extinde în frigider şi cu senzaţia păcălitoare că aş avea puterea să le distrug lumea. Şi iată cum, puternici, le-am dat drumul. M-au păcălit ca pe ultimul cărăbuş nătâng. Am servit scopurilor lor ambiţioase şi uite că le-a ieşit. Dacă pentru o secundă m-am simţit ca un Dumnezeu milostiv şi mărinimos, apoi ca unul furios şi capabil de distrugere... m-au readus rapid cu picioarele pe pământ şi au câştigat.

Am primit în dar un colţ de pterodactil

Uneori când ies la plimbare în mijlocul naturii, natura hotărăşte să-mi facă şi câte un cadou. E tare amabilă, şi după ce că mă încăntă cu tablourile impecabile şi cu texturile ei autentice, iată că se gândeşte să-mi mai dea şi câte un cadou de luat acasă.
Într-o vară mi-a dat cadou un cristal de cuarţ transparent gălbui mare cât un ou de găină, aranjat ca un frumos buchet de cristale mai mici. Nu l-am tratat prea bine, după un timp s-a izbit de o piatră şi s-a spart în zeci de cristale mici. Într-o altă ocazie mi-a făcut cadou o lespeduţă verzuie ca smaraldul care dacă era udată de apă devenea brusc aproape neagră. Cum n-am avut grijă de ea până la capăt, după câţiva ani s-a aruncat de la înălţime şi s-a făcut fragmente. Mi-a mai făcut o dată cadou, cu muuult muult timp în urmă o bucăţică de scoică albă care avea pe ea toate culorile curcubeului, n-am înţeles exact ce trebuia să fac cu ea şi am înstrăinat-o, apoi după ce am vrut s-o iau înapoi, persoana n-o mai avea, cică plecase să mă regăsească şi se pierduse definitiv pe drum. Şi am mai primit şi altele, de unele îmi amintesc, de altele nu.
Ieri, în cea mai recentă vizită a mea în natură, am primit cadou un colţ maroniu de pterodactil. Cred că şi l-a rupt în timp ce vâna o pradă deasupra pădurii. Sau ar putea fi şi un colţ de crocodil preistoric, scos la iveală de secarea râului. Oricum pădurea mi l-a dat mie drept dar. De spart cred că n-am cum să-l sparg că e din piatră. De rătăcit poate nu-l rătăcesc chiar imediat.

Vântul, arşiţa şi gerul

Îmi amintesc de o poveste pe care am citit-o de mai multe ori în secolul trecut (adică, în alte cuvinte, când eram mică, dar sună mai frumos aşa şi este la fel de adevărat). Am găsit-o într-o carte veche cu povestioare, culeasă de pe la ţară cred, şi din câte-mi amintesc de provenienţă rusească, deşi n-aş băga mâna în foc. Oricum nu mai reţin absolut nimic din celelalte poveşti, sau numele şi coperţile cărţii, doar povestea asta şi desenul care o ilustra. Era vorba de o fată care ieşise la muncile câmpului şi pe drum s-a întâlnit cu Vântul, Arşiţa şi Gerul, mergând tustrei laolaltă. Fata i-a salutat politicoasă iar cei trei au întrebat-o unde merge. Le-a răspuns că la muncă iar Arşiţa şi Gerul i-au zis că au pus un rămăşag şi că Vântul le e arbitru şi i-au cerut să aleaga dintre ei doi, pe care-l preferă. 'Alege-mă pe mine, i-a zis discret Arşiţa, şi la vară când o să ieşi să pliveşti câmpul şi să culegi spicele, o să am grijă să nu te copleşască căldura, să nu te ardă soarele'. Gerul la rândul lui i-a zis pe furiş 'Alege-mă pe mine şi la iarnă când o să ieşi să aduni surcele de foc şi să cari găleţile cu apă, n-o să-ţi deger mâinile, n-o să-ţi înzăpezesc picioarele, n-o să-ţi îngheţ obrazul.' Fata i-a ascultat cu atenţie pe amândoi şi le-a zis că ea preferă Vântul. 'Deci aşa? s-a învloburat Arşiţa. Atunci la vară o să-ţi ies în cale să te chinui cu căldura mea.' 'Nu-i nimic, a zis fata, las c-o bate Vântul.' 'Vezi tu la iarnă cum o să-ţi aţin calea şi ai să cazi pe jos îngheţată', s-a învârtejat la rândul său Gerul. 'Lasă, nu-i nimica, a zis iar fata, numai Vântul să nu bată!'

Aşa de tare mi-a plăcut povestea asta că am citit-o de nenumărate ori de fiecare dată având senzaţia că tot mai multe secrete mi se dezvăluie din ea. Se poate ca povestea asta să fii contribuit la iubirea mea faţă de vânt. Vântul cred că încearcă să ne mai spună câte una alta dar e mai greu să-l înţelegem. Azi mă gândesc că a vrut să-mi spună şi mie câte ceva, căci începuse să-mi mumure vorbe la ureche singură fiind pe drum. Murmuratul lui ciudat m-a pus pe gânduri, m-am oprit pe loc pe aleea goală şi vântul mi-a repetat murmurăturile la ureche. M-am uitat după vreun animal sau vreun om ieşit în vreun balcon care ar fi putut scoate sunetele astea. Nu am văzut nimic. Vântul a şoptit iar acelaşi mesaj. Dar eu cum nu vorbesc vântureasca, am rămas mai departe cu aceeaşi feţişoară tâmpă. Am mai stat ce-am mai stat pe loc nedumirită şi până la urmă am plecat spre casă. Mi-am aminit însă imediat de poveste şi sper că Vântul a înţeles, în cazul în care era vorba de vreun alt rămăşag,că eu tot pe el l-aş fi ales. Şi mi-am mai şi dat seama de unde ar putea să provină senzaţia pe care o am, de fiecare dată când sunt pusă să aleg între o variantă A şi o variantă B, că mereu va apărea în timp util să mă salveze ca prin minune, o negândită variantă C (sau V).

De ce plângi?

De ce plângi, Cristina? De ce plângi când plângi? Oare plânge cumva orgoliul zgândărit că lucrurile şi oamenii nu se aşează după măreaţa-ţi voinţă? Sau poate amorul propriu sau lenea cruntă sau alintătura? Sau incapacitatea de a accepta evenimentele şi fiinţele cu propria cale, sau amăgirea că poţi iubi într-un mod sublim? Ce plânge de fapt acolo, când plânge?

Am plâns vreodată din motive reale?

Greu cu pisici şi neveste

De vreo săptămână trăiesc în miniatură 'drama' bărbatului musulman. Îmi amintesc de o discuţie veche de ani buni cu nişte cunoscuţi de religie musulmană pe care îi întrebasem de ce nu au mai multe soţii, ci doar una, având în vedere că religia le permite. Răspunsul lor amuzat a fost că niciun bărbat musulman nu se încumetă să-şi ia mai multe soţii, când trebuie să le oferi tuturor aceleaşi lucruri, în mod egal, de la timp, iubire, atenţie la cadouri, aur şi absolut orice. Niciuna nu trebuie să fie nemulţumită, niciuna nu trebuie să primească nimic mai puţin sau mai mult decât cealaltă. Ceea ce evident poate fi extrem de obositor şi costisitor. Mi-am amintit de discuţia aceasta în momentul în care am primit pachet spre găzduire pe cele două pisici ale mele, Gia şi Ţuchiana. Aflate în vizită în capitală, locuiesc acuma, pentru câteva săptămâni, la mine. Şi cum ambele sunt pisicile mele cu acte în regulă, desigur că trebuie să mă împart absolut egal între cele două. Şi în mancarea pe care le-o dau, şi în joaca pe care le-o acord şi în scărpinatul pe burtică, şi în alergatul lor până sub pat când fac drăcii şi în discuţiile de noapte bună. Şi desigur, pentru că şi-au împărţit şi teritoriul în casă, trebuie să dorm o noapte în dormitor, o noapte în sufragerie pentru a nu crea injustiţii şi a nu supăra pe vreuna. Cu toată încercarea mea de a fi egal împărţită, ele desigur că sunt nemulţumite, fiecare are impresia că este grav nedreptăţită. Astfel că stau amândouă îmbufnate şi acre pe biata de mine. Îi cred pe musulmani că e greu cu mai multe neveste, nici cu pisicile nu-i mai uşor.

P.S: Sunt sigură că se vor naşte discuţii din cauza ordinii în care le-am prezentat pozele... în apărarea mea vreau să zic ca am ales doar din considerente de ordine alfabetică... nu că scuza asta mă va scăpa...


GIA

ŢUCHIANA

Ceva ce nu ştiu încă

De vreo săptămână tot mă apuc aproape zilnic să scriu câte un text pentru blog... şi îl abandonez. Pentru că nu ştiu ce vreau să scriu de fapt. Am deja destule texte începute, pe care sper să le termin într-o altă zi.
De mai bine de jumătate de an, cineva tot aşteaptă să pun o întrebare, crede că ştiu care e aia dar nu vreau s-o întreb. Dar eu nu ştiu de fapt care e întrebarea.
De ceva timp altcineva se aşteaptă să ştiu care e direcţia pe care vreau s-o urmez într-o anume chestiune, crede că ar fi trebuit să ştiu deja cum e bine. Dar eu nu ştiu de fapt care este direcţia.
Mulţi alţi cineva, mai mult dragi sau mai puţini dragi mie, cred că eu ştiu anumite lucruri.
Dar de fapt nu le ştiu. Habar nu am. Cel mai mare HABAR N-AM din câţi cunosc. Nu ştiu acele lucruri. Sunt fix la mijloc. Mi se spune că inima mea le ştie cu siguranţă. Eu sunt de acord că le ştie. Dar nu ştiu eu s-o înţeleg în chestiunile respective. Nu ştiu să am urechi pentru ea şi pentru ele, nu ştiu să pricep.
Nu pot face decât să cer semne şi putere de înţelegere. Şi mai grav e că semnele sunt pretutindeni, chiar vin. Şi mai grav de atât, nu numai că sunt pretutindeni dar le mai şi văd. Iar cel mai şi cel mai grav e că, deşi le văd, le recunosc... nu ştiu să le înţeleg. Nu ştiu şi pace.
Un lucru însă tot mai ştiu, mi-l spune inima. Nicio neştiută nu rămâne aşa la infinit.

Amuţirea micului monstru

Mi-am umflat burţile. Micul monstru tace. Aşa gândesc după ce mănânc cu foame.
De ani de zile trăiesc cu un mic şi gălăgios monstru în stomac. Nu ştiu dacă a venit la pachet odată cu stomacul, sau s-a aciuat pe acolo după un timp... povestea lui se pierde în negura timpurilor mele. Cert este că locuieşte bine mersi în adâncul stomacului şi este un impertinent şi un profitor notoriu. Nu-i e de ajuns că ţipă a foame mai tare uneori decât stomacul însuşi. Când are el chef să se încăpăţâneze că nu şi-a primit ofrandele la timp, trece la măsuri coercitive dure împotriva mea. Îmi trimite arsuri în stomac, îmi face mâinile să tremure, îmi dă ameţeli şi îmi taie acurateţea vederii, îmi dă stări de leşin, de agitaţie, îmi scade tensiunea şi îmi dă dureri în tâmple. Şi toate astea doar aşa din moftul lui de monstru răzgâiat. Pentru că nu-l las niciodată ore-n şir sau zile fără hrană, să poată zice că-i justificată răzvrătirea lui. Evident m-am încălţat cu un monstru tare catâr şi pretenţios. Îşi aşteaptă hulpav darurile aromate, cu rânjetul printre dinţii lui rari şi n-are pic de milă sau de înţelegere să mă lase un timp mai lung în pace. A ajuns să se creadă stăpânul stomacului meu şi să-l ştie toate organele de frică, inclusiv eu însămi. La un anumit moment, pe parcursul coexistenţei noastre a ajuns la concluzia că vrea cadouri dese, de mai multe ori pe zi, ca să mă lase să-mi văd liniştită de ale mele, altfel îşi arată chipul său de ticălos parşiv. Iar ca să-l ştiu pe micul monstru amuţit, trebuie să mănânc în multe reprize. Mă mai gândesc că l-aş schimba totuşi cu un monstru mai cooperant şi mai de treabă, să stea ceva mai liniştit chiar când nu-i mulţumit. Am auzit eu însă în folclor că nu e chip să scapi de micul monstru din stomac, nici cu tămâie, nici cu mătănii până la pământ. Nu scapi decât dacă-i aduci închinăciune.

Dragonul cafeniu, speriat, din tramvai

Dragonul cât e el de dragon, tot are momentele lui de spaimă. Aşa a păţit azi dragonul cafeniu cu ochi bulbucaţi. Iar spaima nu i s-a tras de la vreun alt dragon mai mare şi mai fioros. Şi nici din confruntarea cu vreun erou neînfricat pregătit să-l străpungă mortal cu lancea sa călită-n sânge. Ci doar de la călătoria cu tramvaiul. Târât în opoziţie straşnică dar inutilă de lăbuţe, dragonul s-a simţit redus şi tăvălit din mitul său aprig, direct în picioarele oamenilor călători în mijloacele de transport în comun.
Nu mai scotea jerbe de flăcări nimicitoare printre colţi străpungători; îşi lingea doar sacadat cu spaimă, boticul mic şi tremurat. Nu mai arunca văpaie prin ochii săi ce pot să împietrească chipul; clipea doar des, vizibil panicat, din ochişori apoşi, rotunzi şi coloraţi ca mierea. Nu mai călca teribil la pământ oraşe, sate şi ţinuturi de poveste; stătea temător, cu coada coborâtă între lăbuţe şi tresărea la fiecare pas din preajma sa.
Cine ar fi bănuit ce poate face călătoria cu tramvaiul dintr-un falnic dragon? Poate de-asta în ziua de azi nu mai întâlnesc deloc dragoni. Poate că toţi au fost reduşi la bucăţele de blăniţă mici şi speriate, obligaţi fiind să circule cu tramvaiele prin oraşele de astăzi ale oamenilor.

Cum? De ce? Ce?

Cum de-oi fi reuşit vreodată să încalc atât de tare legile naturii încât să fiu acum un mic şi nestatornic locuitor al acestei Lumi? De ce-oi fi devenit un suflet corupt şi ticăloşit, încât să fiu izbit cu un şut din Paradis şi să circul printre oameni în loc să cânt în corul din zori de zi al îngerilor? Ce nemernicie celestă oi fi săvârşit de sunt acum fără de minte în braţele timpului, relativismelor şi celor ce se nasc şi mor?
Nu mă plâng, nu mă răzvrătesc şi nu pozez în victimă. Doar mă întreb din când în când, căci nu mai pot să-mi amintesc. Dacă-s aici, e limpede că am venit pe merit. Iar în lumea asta ce freamătă mereu printre dealuri şi văi am multe lucruri dragi şi minunate de care greu îmi e să mă mai satur. Doar mă întreb şi eu, din când în când, cu uluire, cum de-am ajuns un suflet mic, corupt - şi iată - şi amnezic?