Al meu adorabil:

vineri, 24 decembrie 2010

De la sălbăticiuni

De la sălbăticiuni învăţăm că nu trebuie să mângâi sau să pui nicicum mâna pe un animal turbat. Un animal încolţit, turbat, speriat de moarte şi stresat o să te muşte de o să-ţi rupă oasele şi poate chiar o să-ţi transmită virusul turbării, indiferent dacă intenţiile tale sunt din cele mai bune.
Pe o sălbăticiune turbată, încolţită şi speriată nu mai pui mâna decât ori după ce i-a trecut turbarea, verificat şi supra-verificat să nu fie doar o aparenţă, ori după ce a murit.
De la sălbăticiuni învăţăm cum e cu turbarea.

Şi dacă...


Am admirat de mică înfruntarea cu marile bestii, aşa cum unicornul îl înfrunta pe taurul de foc, în filmul meu preferat de desene animate (văzut şi răzvăzut de zeci de ori la diverse vârste). Unicornul plăpând şi mic, ultimul din specia sa, împins de taurul înflăcărat pentru vecie în apele mării alături de toţi semenii săi, a ales, deşi nu-i dădea nimeni vreo şansă, să-şi schimbe atitudinea. A ales să nu fie ca toţi ceilalţi ce s-au lăsat zăvorâţi în spumele mării, ci să facă ceva împotriva firii aparente. Să câştige împotriva bestiei în faţa căreia nu avea nimeni şanse. A crezut că poate schimba orânduiala naturală a lucrurilor şi şi-a ţinut speranţa vie în inimă.
Ştiu e doar un desen animat care nu se putea termina altfel decât cu happy-end. Dar... m-a învăţat despre speranţă şi despre schimbarea atitudinii. Mi-a lăsat pentru vecie în inimă speranţa şi credinţa că oamenii se pot schimba. E drept că, nimeni trecut prin viaţă, nu prea dă şanse vreunui om să se schimbe. Atât de des am auzit oameni admirabili spunând, că oamenii nu se schimbă. Ştiu că e greu, chiar chinuitor şi la îndemâna puţinora. Dar există o posibilitate. Şi atunci prefer să cred şi să am speranţă că măcar un om în lumea asta mare se schimbă. Unicornul l-a învins pe taurul de foc.

joi, 23 decembrie 2010

Următorul blog

La doar un click de mine e Următorul blog, câte un blog diferit de câte ori revin la pagina mea şi fac iar click.
La un click de mine e un întreg univers neştiut ce m-a lăsat cu ochii mari şi m-a absorbit din ale mele pentru un timp.

Următorul blog de mine este

*iubitoarea de verde şi îndrăgostită în limbi străine de mai bine de trei luni
*cel plin de draci, k**turi, mahmureli, fuc**
*zâna măseluţă care descoperă masculii români şi calciul care cade de pe pereţi
*broscuţa cu gura mare care botează pe Maria Nicole şi cântă Aerosmith
*Măriuca, nu oricare ci aceea cu m Mare
*urlătoarea care a emigrat în Suedia
*mai multe bloguri deschise doar cititorilor cu invitaţie specială, de parcă aş avea nevoie de o invitaţie specială să intru în lada de vechituri
*Mircea Crişan, poet (care n-arată rău deloc) şi care îi reaminteşte în versuri că o iubeşte şi-n condiţii de stres (ăsta da bărbat)
*Unde? Când? Cum? Ce? - şi probabil şi alte întrebări existenţiale sau jurnalistice
*Lumini şi umbre, dimineţi îngheţate şi vremuri...
*încă un blog din care n-am înţeles nimic dar pentru că se numea Om şi Pulbere... nici nu m-am mai chinuit
*metafizicx
*sex de cuvinte
*şi apoi a reapărut omul pulbere şi m-am temut să mai continui

Şi atunci în faţa unui univers plin de Următorul blog, bulversant şi chinuit, m-am decis să îmi văd de ale mele... bune, rele, sunt ale mele.

Mie

Vai mie care mi-am uitat toate lecţiile ce le-am crezut învăţate
Vai mie care am nesocotit toate avertismentele ce mi le-am dat singură
Vai mie care mi-am plecat urechea la oricine din jurul meu în ciuda intuiţiei
Vai mie care m-am uitat la poze cu virtuţi şi mi-am zis că privesc în oglindă
Vai mie care mi-am înstrăinat ajutoarele şi mi-am nesocotit ţelurile

Vai mie care m-am transformat în balaur

Nimeni şi nimic nu poate compensa dezamăgirea ce-o am faţă de mine însămi. Broaştele râioase nu devin prinţese printr-un sărut.

Iar de Crăciun

Acum un an de zile îmi doream ceva de Crăciun, un stetoscop... n-am primit. Poate şi dacă primeam tot nu îmi era de niciun folos. Poate că oricum nu aveam nevoie de un stetoscop ca să-mi ascult inima. Poate că nici cu un stetoscop nu eram în stare să-mi ascult în mod real inima.
Evident că după încă un an de zile în care tot nu mi-am ascultat inima, sunt fix în acelaşi loc ca anul trecut. Sau nu chiar în acelaşi loc, căci în răstimpul unui an am mai adunat ceva greşeli în tolbă, să-mi ajungă de răscumpărat încă câteva secole de acum înainte. An de an, după atâţia ani, înţeleg că n-am înţeles nimic, absolut nimic din ceea ce viaţa vroia să înţeleg căci altfel n-aş fi tot aşa. Şi nu înţeleg nimic nici în clipa asta. Nici nu m-am învăţat vreun pic să plec urechea în inimă. Căci dacă aş fi făcut-o poate m-aş fi clintit măcar un centimetru, fără să am nevoie de stetoscop.
Şi pentru că tot nu am învăţat nimicuţa, anul ăsta, la fel ca anul trecut, încă-mi mai doresc ceva. Îmi doresc cu furie să înţeleg, să înţeleg, să înţeleg lecţia ce-o am în faţă de ani de zile, ca să pot şi eu să trec mai departe clasa. Nici nu ştiu cum cineva poate fi corijent atâţia ani fără să fie exmatriculat definitiv.
Şi dacă nici anul ăsta n-o să fiu exmatriculată, şi prin noroc o să mai am şi la anul o şansă de Crăciun... poate o să pricep ceva şi în sfârşit n-o să-mi mai doresc nimic, nimic, nimic, nici de Crăciun, nici de Paşte nici de lună plină nici de lună nouă... şi în sfârşit o să trec la nivelul de abecedar.

miercuri, 22 decembrie 2010

De obicei

De obicei, când calci într-un rahat... înseamnă că nu eşti deloc atent pe unde mergi... în ciuda zvonurilor care vehiculează ideea că ai avea noroc.

Despre victorii

După ce ai obţinut o victorie într-o bătălie sau o bătăliuţă, există tentaţia să te bucuri excesiv şi să te preaslăveşti de parcă ar fi cea mai mare realizare a lumii.
Problema însă se pune altfel, şi nu în toate aspectele sale victoria dintr-un moment e motiv de mare bucurie şi laudă.
Victoria presupune lupte, chinuri, probe suferinţe şi după ce ai obţinut-o aduce o mare responsabilitate, aceea de a lupta şi mai mult cu şi mai mari chinuri, probe, suferinţe, cu duşmani şi mai mari,de la nivelul următor. Asta nu înseamnă nicidecum motiv de prea mare sau prea multă bucurie, ci luarea la cunoştinţă că după o victorie, ca să nu cazi în spini şi mărăcini unde n-ai fost poate până acuma şi unde o să ai chinuri cum n-ai ştiut, ai mai multe lucruri de făcut, precauţii de luat, piedici de înfruntat, timp de acordat, mult mai mult ca înainte. După ce ai obţinut o victorie e imposibil să urmeze beatitudine nesfârşită, căci nu te mai poţi bucura de lejeritatea de dinaintea victoriei. Ca să înaintezi sau măcar să te păstrezi aici, înseamnă să faci faţă unui alt nivel, mai greu.
Dacă o victorie îţi pare că ai făcut mare brânză, şi că vei avea o viaţă liniştită de acum înainte... pregăteşte-te pentru exact contrariul.

luni, 20 decembrie 2010

Nu pretind

Nu pretind că aş înţelege zbaterile interioare ale altcuiva
Nu pretind că am răbdarea şi afecţiunea care ar fi utilă altora
Nu pretind că n-am lovit cu răutate de fiecare dată când am avut ocazia sau mi-am făcut ocazia
Nu pretind că am dreptate sau c-am fost nedreptăţită
Nu pretind că am fost iubitoare, protectoare şi aproape
Nu pretind că am înţeles greşelile mele deşi le-am văzut
Nu pretind că n-am să le mai repet, pate chiar mai rău şi mai dureros pentru toată lumea

Nu spun decât
Că îmi pare rău
Că îmi pasă
Că vreau să mai încerc să lupt.

duminică, 19 decembrie 2010

Un pinguin

Într-o lume plină de subiectivism, impresii şi puncte personale de vedere, orice poată să pară orice altceva şi numai realitatea nu. O cioară neagră poată să pară în zăpadă din lateral un autentic pinguin. O persoană bine intenţionată poată să pară un complotist, un om cu probleme interioare şi depresii poate să pară un agresor. Un infern poată să pară o poveste frumoasă ca-n basme... iar un pinguin, din cauză că stă într-un loc unde în mod normal pinguinii nu trăiesc liberi prin parcuri, poate părea o cioară. Relativ, subiectiv,dureros de alunecos. Dar cine să aibă capacitatea să le vadă reale aşa cum sunt? Un om? care în realitate poate doar pare om şi de fapt e un animal?

luni, 13 decembrie 2010

Să nu ne amăgim

Să nu ne amăgim... doar pentru că ai mai purtat a 101-a discuţie dintr-un şir de discuţii identice cu cineva, nu înseamnă că de-acuma lucrurile s-au lămurit. Doar pentru că ai avut un moment mai apropiat cu cineva de altfel potrivnic, nu înseamnă că de-acuma ţi-a devenit prieten. Doar pentru că ai explicat cuiva pe îndelete şi din tot sufletul o chestiune, nu înseamnă că de-acuma va lua şi măsuri să schimbe ceva din ceea ce în aparenţă a înţeles. Doar pentru că ai băut un pahar de vin şi ai râs într-o seară cu poftă cot la cot cu inamicul, nu înseamnă că de-a doua zi acesta îţi va întinde o mână să te ajute. Doar pentru că ţi-ai promis ţie însuţi că de azi eşti mai tolerant, nu înseamnă că în momentul următor n-o să-l mai înjuri rapid în minte pe cel care te-a călcat din greşală în aglomeraţie.
Să nu ne amăgim...oricum ar fi, tot singur trebuie să-ţi rezolvi problema...

luni, 8 noiembrie 2010

Fără nume

Eu când mă gândesc la mine, mă gândesc ca la ceva fără de nume. Nu mă gândesc la mine ca şi Cristina, nici ca Mihaela, nici ca nicicum altfel. Am o existenţă proprie care depăşeşte limbajul verbal. Deoarece ma pot identifica singura si altfel decât prin nume omenesc şi nu mă pot pierde eu de mine însămi, nu cunosc niciun nume al meu. Dar ceilalţi oameni mi-au pus un nume din cuvinte, ca un rezumat deloc cuprinzător, deloc unic şi deloc suficient, dar potrivit cât să mă poată distinge de alţii. Un nume din cuvinte cât de cât mulţumitor pentru a nu crea mari confuzii şi până la urmă un nume care prin calităţile sale limitate nu vorbeşte mai deloc despre mine, ceea ce este perfect în concordanţă cu cantitatea de informaţii pe care oamenii care-mi ştiu numele o cunosc despre mine. Un nume superficial pentru percepţii superficiale (ceea ce desigur este valabil cu toate numele omeneşti, nu doar cu al meu). Animalele nu-şi dau nume de-ale noastre, dar tot se identifică individ cu individ, îşi pun etichete tot în funcţie de percepţii, poate după miros, după formă sau alţi senzori mai avansaţi. Oricum ar fi şi ei se etichetează, îşi dau nume poate nu unice poate nu complete dar cu siguranţă mai puternice şi mai cuprinzătoare decât numele oamenilor. Ceea ce este firesc, animalele ştiu unele despre altele mai multe decât ştiu oamenii. În funcţie de cât de complexă este specia de animal atât de complexe sunt şi numele/etichetele pe care şi le pun unele altora.
La un nivel superior, sunt ferm convinsă că Universul ne-a pus tuturor un nume... sau un cod...oricum l-aş denumi, cred că doar numele ăsta este singurul unic, complet, etern şi fără dubii. Este numele care spune tot, totul contras într-o esenţă, totul despre tot ce este fiecare şi fiecare celulă din fiecare şi fiecare celulă din fiecare celulă din fiecare alături de fiecare gând, capacitate, înzestrare, fiecare gest, pas, experienţă, acţiune etc. Numele care cuprinde tot din toate timpurile, despre toate nivelurile fiecăruia, dintre care cel fizic este doar o gămălie de ac prin comparaţie cu restul. Un nume care aşa cum noi ne transformăm secundă de secundăl, creşte şi evoluează şi el, un nume în timp real, actualizat la infinit pentru a rămâne acelaşi nume unic şi complet, etern şi fără dubii în tot Universul.
Până la urmă, m-am gândit eu, fiecare dă nume în funcţie de capacităţile proprii de a-i înţelege pe ceilalţi. Oamenii înţeleg cel mai puţin, deci numele lor sunt cele mai superficiale.
Iar eu, când mă gândesc la mine, mă gândesc ca la ceva fără nume. Nu pot să-mi cunosc numele pe care mi l-a dat Universul, pentru că n-am cunoaşterea sa superioară. nu pot să-mi spun aşa cum îmi spun unele animale cu care socializez pentru că nu am ascuţimea simţurilor lor. Nu-mi pot spune mie însămi aşa cum îmi spun oamenii...pentru că nu deţin nici percepţiile lor. Nu-mi pot spune nicicum... pentru că nu ştiu, nu cunosc, nu înţeleg nici o boabă despre mine.
Deşi situaţia privită aşa nu pare prea roz... Universul îmi ştie numele întreg, chit că sunt sau nu conştientă de el. Iar eu sunt un nume, o informaţie unică în mişcare. Cât timp Universul nu-mi uită numele eu voi exista. Şi asta mă face să sper ca într-o zi să cunosc câte ceva despre mine suficient cât să-mi spun mie însămi într-un fel.

luni, 1 noiembrie 2010

Ceaţa la raţe

Când dă ceaţa şi pune nămeţi de aburi peste lac, raţele adoptă o srategie deşteaptă. Se strâng ciorchini şi stau liniştite, cuminţele pe lângă mal. Nu se mai avântă niciuna în larg unde ceaţa densă le-ar putea pierde, ci stau să vada ghidajul constant al malului şi al copacilor. Nu se mai desprind de mal decât după ce se risipeşte ceaţa.
Când dă ceaţa şi pune confuzii în viaţa noastră, oamenii mai rar adoptă o strategie deşteaptă. Şi eu adesea am mers cu capul înainte prin ceaţă, în loc să aştept pe lângă mal şi pe lângă reperele încă vizibile până ce se ridică ceaţa. Şi nici nu-i de mirare în cazul ăsta că m-am trezit după aia rătăcită, fără repere, neştiind în ce direcţie am plutit şi nici la câţi kilometri distanţă de mal.
Dar raţele sunt deştepte şi strategice şi aş dori să învăţ de la ele.

duminică, 31 octombrie 2010

Ac de cojoc

Când ai de-a face cu o Mare Putere, ce poţi face? Să te aliezi cu ea ca să-ţi fie călduţ, sau să te împotriveşti, să te aliezi cu o altă Mare Putere, ca să poţi să i te opui nu de unul singur, ci cu ceva spate asigurat.
Când ai de-a face cu Cea Mai Mare Putere, ce poţi face? Să te aliezi cu ea.. ar fi un lucru înţelept. Dar daca totuşi simţi că vrei să te răzvrăteşti? În cazul ăsta nu prea mai ai cu cine să te aliezi, că nu-i nicio altă Putere Mai Mare ca să zici că-ţi acoperă spatele. Să te împotriveşti pur şi simplu? Oricât ţi-ai asuma toate consecinţele şi suferinţele determinate de această împotrivire, oricât ai fi pregătit să le înduri, nu le poţi îndura la nesfârşit. După un timp, după o viaţă, după mai multe vieţi, sau poate chiar după o eternitate, Puterea asta Cea Mai Mare îţi va veni de hac. Că doar fiind Cea Mai Mare Putere are acul potrivit pentru cojocul tău. Chiar de zici cu disperare 'Nu şi nu'. Puterea Cea Mai Mare are ac de cojocul tău.
Aşa că ar fi inteligent, ştiind că tot acolo ajungi, dar după mai multe suferinţe, să te aliezi cât mai rapid cu Puterea Cea Mai Mare şi să încetezi să i te mai împotriveşti.

Victor.Victoria


Unii oameni sunt artişti. Alţii sunt înţelepţi. Alţii muzicanţi. Unii oameni sunt ticăloşi. Alţii sunt meşteşugari. Unii oameni sunt părinţi buni. Alţii sunt pricepuţi în a face bani. Unii oameni sunt luptători, şi orice ar face altceva, tot în luptă sunt prinşi, pentru că asta sunt ei. Luptători.Pot face din toate celelalte câte un pic, dar mai devreme sau mai târziu vor fi trimişi la luptă. Pentru că asta sunt ei. Luptători. Şi nu contează că sunt obosiţi, răniţi. Nu contează ca le e un pic rău, sau mai mult rău. Sunt trimişi la luptă. Pentru că sunt luptători. Şi se doreşte de la ei să lupte, nu până nu mai pot, ci până ce cad morţi fără suflare. Şi nu e dupa cum vor ei.

joi, 21 octombrie 2010

'Altul desigur...'

'Altul desigur te va iubi mai mult/ Va fi un alt început'...
zice un cântec mai vechi, pe care l-am reauzit recent.
Şi e fantastic cum aproape întreaga viaţă roieşte în jurul acestui gând sau al unora asemănătoare. Îl cunosc foarte bine, pentru că l-am practicat şi eu.
Bărbatul actual nu mai e mulţumitor, lasă că vine altul şi o să te iubească mai bine şi mai mult. Prietenele nu-ţi mai sunt pe plac, sunt prea invidioase şi cicălitoare, lasă că scapi de ele şi vei găsi altele mai simpatice. Jobul e nasol, un alt job nou va fi mai bun.
Fals, cat se poate de fals, noul bărbat, prietenă, job etc. va ajunge la momentul în care nu va mai fi mulţumitor, bun, potrivit, încântător etc. Şi tot aşa la nesfârşit cu alţii şi cu noi începuturi. Problemă fără scăpare, deoarece principiul este greşit.
Altul desigur...nu te va iubi mai mult. Nici mâine, nici pe veci. Pentru că nu altul, alta, altceva e problema şi motivul mulţumirii sau nemulţumirii. Nu ţine de altul şi de noi începuturi nesfârşite. Niciodată n-a ţinut de ceva din exterior.

luni, 11 octombrie 2010

Lecţia unui câine agresiv

M-am întrebat, ce te poate învăţa un câine agresiv, hăituit lovit şi cu colţii scoşi de nervi, poposit şi prins fără loc de fugă fix în faţa căii tale de acces.
Poate că nu mare lucru, poate că nimic, poate că lecţii despre frică... sau poate că dincolo de asta, o mare lecţie de iubire. O mare lecţie despre reacţii nepotrivite în locul iubirii.
De obicei când cineva ne serveşte la tavă sau la pachet o porţie rece gheaţă, agresivă, mânioasă, răutăcioasă, reacţia automată este aceea de a-i servi înapoi ceva rece, agresiv, mânios, răutăcios... pe măsură. Iar lucrul ăsta este ilogic. De ce când s-a produs un dezechilibru şi cineva are un moment rece i se oferă şi mai mult rece. Oare rece + rece nu înseamnă 'şi mai mult rece'? Oare pentru a echilibra ceva rece nu e necesar de ceva mai cald decât de obicei? Tocmai pentru a nu adânci dezechilibrul? Când cineva e mai agresiv oare echilibrul nu se aduce prin mai mult spirit împăciuitor? La mai multă mânie nu-i oare nevoie de mai mult calm pentru echilibrarea balanţei?
Şi atunci de ce de cele mai multe ori reacţionăm exact invers şi pe urmă ne mirăm de ce oamenii ajung să se strângă de gât.
Iar un câine agresiv şi de fapt speriat, cu siguranţă te va linge şi va da prietenos din coadă îndepărtându-se din calea ta dacă la stresul lui îi arăţi puţină iubire şi răbdare în loc să-i dai un şut sau să strigi la el violent.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Valy

Nu ştiu prea multe despre Valy. Nu ştiu dacă e o femeie atrăgătoare, poate chiar frumoasă sau doar drăguţică. Nu ştiu dacă Valy este o femeie drăgăstoasă, feminină, sau poate mai rece şi rezervată, mai ales în zilele cu ploaie. N-am nicio idee dacă Valy este înaltă sau mititică, dacă este subţirică sau voluptoasă. Nu ştiu dacă are părul şaten sau mai închis la culoare. Şi nici n-am vreo idee dacă are ochii tulburi şi apoşi sau fermi şi strălucitori.
Ştiu doar că a lăsat urme adânci ausupra unui bărbat despre care nu ştiu mai nimic. Nu ştiu nici măcar cum îl cheamă, dar ştiu că Valy este sau a fost suficient de importantă pentru acest bărbat trecut bine de 60 de ani. A fost sau este în continuare suficient de importantă încât să lase urme adânci asupra acestui bărbat, urme permanente pe pilea sa, şi nu doar sub forma unui singur tatuaj cu formă de nud feminin sub care scrie cu litere disproporţionat de mari 'VALY', ci chiar sub forma a două tatuaje intitulate 'VALY', pe ambele braţe. Nu ştiu dacă Valy a lăsat urme la fel de rezistente sau poate şi mai durabile scrijelite în sufletul lui. Nici nu ştiu dacă Valy l-a iubit pe acest bărbat vreodată şi dacă a fost marcată măcar tot pe atât de el. E limpede însă că Valy cu ochii ei verzi, sau poate căprui, sau poate albaştri, a lăsat urme suficient de adânci, pe pielea acestui om, suficient de adânci cât el s-o poarte pe Valy, cel puţin pentru toată viaţa asta, imprimată până la capăt pe braţele sale.

Teorii, teorii

M-am săturat până peste cap de teorii. Oamenii sunt buni la teorii, majoritatea timpului dezbat, împărtăşesc, se agită pentru teorii. Există atâtea teorii, despre orice lucru care mişcă sau e de plastic în lumea asta. Teoriile sunt atrăgătoare, înălţătoare, creatoare de iluzii plăcute sau chinuitoare. Dar rămân doar teorii şi nu sunt una şi aceeaşi treabă cu realitatea. În schimb ocupă fără probleme peste 90% din preocupările şi timpul oamenilor. Teorii despre viaţă, despre iubire, despre eşec sau copii. Teorii despre metode, tehnici şi idei. Teorii despre teorii. Un cerc vicios al teoriilor care-ţi amorţeşte vigilenţa şi puţine şanse mai sunt să scapi.
Există atâtea teorii şi atâtea preocupări preponderent legate de teorii încât în marea majoritate a timpului uităm să trăim.
M-am săturat până peste cap de teorii, construite în intimitatea minţii proprii sau discutate cu alţii, teorii în faze avansate sau în faze incipiente.
M-am săturat de atâtea teorii. Aş vrea acum să mai şi trăiesc.

miercuri, 6 octombrie 2010

Lucrurile definitive

Lucrurile definitive nu există. Şi cu asta basta. Şi când îi aud pe ceilalţi sau pe mine însămi cu afirmaţii de genul Nu mă mai întorc niciodată acolo, Nu mai fac niciodată cutare lucru, Voi fi întotdeauna alături de tine şi alte afirmaţii din această serie, pufnesc în râs. Pentru că în râs pufneşte şi Viaţa, care auzind astfel de afirmaţii se decide să fie ironică şi să te determine să comiţi în scurt timp fix acel lucru pe care-l negai definitiv un pic mai devreme.
Afirmaţiile definitive se năruiesc repede exact prin contrariul lor, deoarece Viaţa e ironică şi ţine morţiş să ne reamintească mereu că lucrurile definitive nu există.

vineri, 1 octombrie 2010

Rămaşi în urmă

Parte a drumului pe care mergem conduşi de imperiul apăsător al timpului e veşnica schimbare a faptelor a realităţilor a lucrurilor şi a oamenilor. Uneori lucrurile sunt bune, oamenii din jur sunt drăguţi şi simpatici şi e aşa de plăcut ce se întâmplă. Dar oricât de plăcute ar fi vine un moment când toate rămân în urma ta... sau le laşi tu de bunăvoie în urma ta. Realităţile, necesităţile, credinţele se schimbă uneori fără să-ţi dai seama, priorităţile se modifică uneori total. Iar asta înseamnă că uneori oamenii dragi rămân în urma ta. Pentru că deşi nimic nu se schimbă cu ei... se schimbă cu tine.
De multe ori am crezut că oamenii pleacă din preajmă şi nu mai rămân în preocupările noastre doar atunci când nu mai sunt simpatici, deschişi, prietenoşi şi alte atribute de bine. Nimic mau fals. Chiar şi pe oamenii minunaţi vine un moment când îi laşi în urmă, pentru că ai alte lupte acute ale prezentului de care trebuie să te îngrijeşti. Alţi oameni poate mult mai agasanţi, mai răutăcioşi, mai intriganţi, mai negativi intră în preocupările prezente, nu pentru că ai devenit masochist, ci pentru că nu ai de ales dacă vrei să trăieşti.
Am şi eu rămaşii mei în urmă iar alţii foarte probabil vor mai urma. Şi chiar de nu mai ştiu de ei de mult, îi simt şi-i gândesc cu acelaşi drag, neştirbit.

vineri, 24 septembrie 2010

Dacă gândeşti

Dacă gândeşti lucrurile se complică. Dacă gândeşti te abaţi de la linia echilibrului instinctiv, natural, optim şi eficient. Începi să vezi mai multe variante şi să îţi apară confuzii. Dacă gândeşti lucrurile simple şi uşoare se divizează, se multiplică, se măresc şi devin dinozauri şi dragoni. Dacă gândeşti bucuriile elementare devin insuficiente şi simplul acoperiş modest deasupra capului se transformă în umbra palidă şi dezamăgitoare a unui palat. Dacă gândeşti frumuseţile naturii au tendinţa să se risipească în zare şi capra vecinului să pară mai bucălată şi mai sprâncenată şi colacii vecinei mai rumeni. Dacă gândeşti iubitul cel minunat îşi pune masca cu dublu chip, de inşelător şi aburitor. Dacă gândeşti prietenii cei buni te vorbesc de fapt cu invidie şi fac conspiraţii împotriva ta. Dacă gândeşti odihna înstelată a nopţii se dă peste cap de trei ori devenind agitaţia urbană cu zumzete şi praf. Dacă gândeşti ziua de mâine nu-ţi mai este suficientă căci îţi doreşti încă 100 de ani.
Dacă gândeşti... ajungi să te vaiţi de dureri de cap.

De ce nu apare Făt Frumos pe cal alb

Fetele şi femeile din toate timpurile şi zonele lumii visează mai în glumă mai în serios că într-o zi o să apară în viaţa lor Făt Frumos cel iubitor, atent, romantic, galant, elegant, bogat cu castel şi cal alb şi multe alte minunăţii. De multe ori mamele sunt cele care le inoculează de mici fetelor această idee care ajunge până la nivelul la care fata respectivă să creadă că Făt Frumos i se cuvine, cu tot cu calul său alb, şi cum el nu apare fata se simte frustrată şi nedreptăţită de viaţă.
Şi dacă la aşteptările privind venirea lui Făt Frumos aproape nimeni nu face excepţie altfel stau lucrurile când vine vorba la a analiza un pic situaţia reală. Nu prea multe femei îşi pun problema dacă într-adevăr merită un Făt Frumos. Că la urma urmei, fiecare primeşte în viaţă ceva pe propria măsură, ceva asemănător, ceva meritat. Căci doar trăim într-o lume cu un Dumnezeu just în faţa căruia nu merge cu pile, vorbe bune, şpăgi, ci doar pe merit. Aşa că fiecare femeie are în viaţă Fătul pe măsura proprie şi personală. Iar pentru Făt Frumos este limpede că îi este pe măsură Ileana Cosânzeana, Zâna Znelor... ceva suav, pur, iubitor, gingaş etc.
Femeile care-l aşteaptă împreună cu mamele lor pe Făt Frumos, nu prea îşi pun problema şi nici nu prea se întreabă dacă sunt vreo variantă a Cosânzenei sau a Zânei ca să fie îndreptăţite să-l aştepte pe acest Făt mult dorit împreună cu calul său alb. Şi adevărul e că , dacă vreo fată sau femeie ar sta să analizeze până în straturile sale de profunzime şi dacă ar putea fi complet sinceră cu ea însăşi, foarte rar ar putea descoperi calităţile Cosânzenei. Eu una nu prea cunosc nici Cosânzene, nici Zâne (chiar dacă afirmaţia asta poate supăra pe fetele şi femeile pe care le cunosc).
Putem pune problema şi din cealaltă perspectivă. Din perspectiva lui Făt Frumos. El care e un bărbat atât de minunat, de curat şi de înzestrat cu calităţile cele mai cele, de ce ar fi condamnat să trăiască alături de o femeie mai prejos lui? În lumea asta a noastră cu Dumnezeu corect şi milostiv, Făt Frumos nu ar putea fi niciodată nenorocit de soartă prin cuplarea cu o femeie cicălitoare, meschină, răutăcioasă, geloasă, cu ochii la alţi bărbaţi, mincinoasă, laşă, slabă de înger, intrigantă, mânioasă, afurisită, posesivă, orgolioasă, obsesivă, neînţelegătoare, înfumurată etc. etc. etc. Bărbatul care ar merita vreuna dintre aceste variante de femeie, şi dintre variantele combinate şi dintre multe alte variante neamintite aici, ar fi orice altceva dar nu Fătul cel Frumos. Deci Făt Frumos merită ceva sublim aidoma lui, doar n-o să i se dea o femeie ce este mai puţin de atât.
Fiecare fată şi femeie are Fătul aidoma sa, chiar dacă vrea să-şi recunoască sau nu, chiar dacă adevărul doare uneori, chiar dacă e mai plăcut să-ţi plângi de milă că n-ai noroc în viaţă, în loc să te chinui să câştigi măcar o parte din calităţile Cosânzenei.
Deci, mie una mi-e tare limpede de ce nu prea apare la toate colţurile de stradă Făt Frumos călare pe mândru bidiviu alb. Şi mi-e şi tare clar de ce marea majoritate a celor ce-l aşteaptă pe Fătul Frumos (desigur la pachet cu animalul alb şi pur)nu va acumula decât multe frustrări aşteptând în van ceva ce până la urmă nici nu merită, nici nu îi este pe măsură.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

În Valea lui Habar n-am

Nu ştiu exact când am păşit cu pas timid şi nebănuit afară din lumea celor ce le ştiu pe toate, celor ce cred că procedează cum trebuie şi celor ce vor să îi chinuie şi pe ceilalţi cu toate astea. A fost probabil ceva insesizabil, m-a furat vreo idee, vreo impresie, vreo ambiţie, vreo sălbăticiune... aşa cum a păţit feciorul de domn în goana sa după iepure, păşind fără să-şi dea seama în Valea Plângerii şi îndepărtându-se apoi de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Odată ajunsă în această Vale tulbure, Habar n-am, domn aprig, alunecos şi hâtru, mi-a sărit pe neaşteptate în spinare, şi-a înfipt tentaculele în rinichi, ficaţi, plămâni şi creştet şi a rămas lipit de mine, respirând din respiraţia mea, hrănindu-se din hrana mea. Dacă ştiam vreodată ceva,acum habar n-am. Dacă credeam că înţeleg în profunzime ceva, acum habar n-am. Dacă credeam vreodată că ştiu să procedez corect faţă de cineva, acum habar n-am. Dacă înţelegeam vreodată ceva despre mine... acum habar n-am.

Habar n-am trăieşte acum cu mine, s-a însoţit cu mine şi nu dă semne că m-ar elibera curând. El ştie, pe toate le ştie, dar nu crede că merit să le împărtăşască cu mine. Aşa că deocamdată eu rămân cu Habar n-am şi el cu mine.

duminică, 12 septembrie 2010

Ce-am pierdut (1)

Anul numit 2010 încă nu s-a terminat, am totuşi un impuls de a face bilanţul lucrurilor pe care le-am pierdut anul ăsta... deşi anul calendaristic nu s-a încheiat încă. Adică ar mai fi timp să mai pierd una alta până în 2011. Dar aşa cum există un 'an financiar-contabil' care se încheie în martie aş putea considera că 'anul pierderilor de toate felurile' se încheie în septembrie. Aşadar un bilanţ cu pierderi, încropit pe fugă, la mijloc de septembrie nu e chiar un lucru deplasat.
Ce-am pierdut anul ăsta:

*şirul zilelor din săptămâna, ordinea zilelor de luni, a weekendurilor
*preferinţele pentru vară sau primăvară în defavoarea celorlalte
*dorinţa de a câştiga sume de bani cu multe zerouri în coadă şi dorinţa de a-mi achiziţiona pantofi de două ori pe săptămână
*ocazia de a-mi face fericiţi părinţii şi câţiva prieteni neştiutori prin transformarea mea într-o femeie familistă, mutată pe alte meleaguri, lângă un bărbat bun
*ideea fixă de a mă răzvrăti împotriva naturii pentru planuri de viitor fantasmagorice
*bucăţi din bariera pe care am ridicat-o cu mintea mea cea implacabilă în faţa intuiţiei ce-mi părea 'nebunească'
*nerăbdarea de a transforma pe loc oamenii din jur, după mintea şi asemănarea mea
*dorinţa de a-i avea în genunchi în faţa mea pe cei care m-au întors pe dos de-a lungul timpului
*impresia că pot să merg mai departe pe drum de una singură, fără sprijin al celor din exterior
*senzaţia că aş ajunge vreodată să-mi doresc să nu mai existe bărbatul potrivit în viaţa mea
*gândul că cei care îmi arată vreo doză de agresivitate sau opoziţie nu au nimic minunat sau valoros în interiorul lor
*impresia falsă că oamenii în condiţii mizere nu pot face necondiţionat
lucruri cu tot dragul şi cu toată inima
*tendinţa de a păstra pentru mine senzaţiile negative produse de oamenii dragi şi apropiaţi
*impresia că analiza riguroasă mentală, de durată şi profundă a ideilor m-ar putea ajuta în alegerea variantelor mai bune

Şi lista continuă

Nonaniversări

Cine zice că ziua mea de naştere e o dată pe an, zice greşit. În anumiţi ani, ziua aniversării mele e de mai multe ori. În unii ani suflu în lumânări în mai multe rânduri şi primesc mai multe torturi-surpriză la intervale diferite de timp. Oamenii mă sună în diferite zile chiar din luni diferite să-mi ureze 'la mulţi ani'. Ca să nu mai zic de cadouri de ziua mea care încep intr-o zi şi se mai termină abia după multe săptămâni.
Hmm... e ca şi cum m-am născut de mai multe ori, e ca şi cum stau într-o aniversare permanentă. Şi e drăguţ tare. Şi-mi amintesc de desenele animate cu 'Alice în Ţara Minunilor' ale lui Disney, când Pălărierul cel Nebun împreună cu Iepurele de Mai trăgeau de Alice ca să-i serbeze 'Nonaniversarea'. Alice era cam reticentă, cam temătoare şi nu prea înţelegea ce se întâmplă. Poate că nici eu nu înţeleg mare lucru dar de mine nu trebuie să tragă cineva ca să mă nonaniverseze. Mie îmi place chiar. Ce drăguţ ar fi să nu se termine, s-o ţin aşa într-o nonaniversare pe termen nedefinit, la braţ cu Pălărierul cel Nebun şi Iepurele de Mai.

luni, 30 august 2010

Nimic nu te fereşte

Oamenii mor. Evident. Când oamenii mor, ceilalţi oameni rămaşi în viaţă - sau în aparentă viaţă (dar asta-i altă poveste) - îi compătimesc pe cei morţi, familiile celor morţi, se cutremură şi fac multe cruci, sperând să nu se întâmple aşa ceva cu ei, cu cei din familia lor, din jurul lor.
Când oamenii mor, ceilalţi oameni care încă mişcă şi respiră au tendinţa să exclame zgribuliţi 'Doamne fereşte!' Ceea ce uită însă cei ce exclamă aşa în secundele respective, este că exact de lucrul ăsta Dumnezeu nu te fereşte. Ăsta-i garantat din fabricaţie, e mai mult decât sigur, e inclus la pachetul de bază al cadoului vieţii. Dacă de belele, de dureri de cap şi uneori chiar şi de Fisc, Dumnezeu te mai fereşte, de lucrul ăsta, oricâţi 'Doamne fereşte' ai scuipa în sân, nu-i chip să scapi...mai devreme sau mai târziu, cândva, într-o zi, poate chiar acum.

sâmbătă, 28 august 2010

28 august

Pe 28 august nu ma simt nici mai tanara nici mai ofilita decat in alte zile din august sau din alta luna. Nu ma simt nici mai vesela nici mai trista. Nu am de facut nici mai multe nici mai putine decat in alte zile. Nu-s nici mai intelegatoare nici mai certareata. Nu iubesc nici mai mult nici mai putin, nu am nici planuri mai multe nici merite mai multe.
Pe 28 august doar incerc sa inteleg mai mult decat in alta data ca am de multumit cui trebuie multumit ca traiesc in lumea asta, ca exist in forma asta si ca am o viata ce se deruleaza in conjuncturile astea...multumesc!

luni, 23 august 2010

Mâine posibil să fie prea târziu

Când amâni lucrurile pe mâine, oricare ar fi ele, importante sau neimportante, nu prea îţi trece prin cap că mâine s-ar putea să fie cam târziu. Mâine, s-ar putea ca persoana căreia puteai să-i spui ceva din inimă astăzi să nu mai fie acolo, mâine se poate ca lumina pe care trebuia să o plăteşti astăzi să-ţi fie luată şi să rămâi în beznă, mâine se poate ca omul căruia puteai să-i dai astăzi să se hrănească cu o banană să fie deja mort de foame, mâine se poate ca ajutorul pe care trebuia să-l dai astăzi să nu mai fie de niciun folos... mâine poate nici să nu mai existe deloc şi niciodată.
Şi mai rău decât toate consecinţele pe care le experimentezi direct, e faptul că pentru lucrurile pe care le laşi pe mâine mai suferă şi alţii, angrenaţi în relaţii directe sau indirecte cu tine. Victimele colaterale ale mâinelui altcuiva. Un mâine înşelător şi existent doar la nivel teoretic. De la un anumit moment victimele astea colaterale ale nesfârşitelor tale 'mâine' încep să te doară mai tare decât pielea proprie şi personală pe care ţi-ai tot agresat-o cu amânări. Parcă prin amânarea pe mâine,cel mai rău e că nu rămâi doar tu în beznă, ci că mai târăşti şi pe alţii după tine.

miercuri, 18 august 2010

Testul timpului

Unele persoane trec testul timpului. Altele nu-l trec. Unele lucruri trec testul timpului. Altele nu. Testul timpului este cel mai bun pentru determinarea profunzimii lucrurilor şi persoanelor, emoţiilor şi gândurilor, sentimentelor, vorbelor, ideilor. Îţi place sau nu, îţi doreşti altfel sau nu, te agiţi sau nu te agiţi, tot una e. Testul timpului determină ce şi cine îţi rămâne alături mai departe, ce şi cine are sau nu are consistenţă şi semnificaţie. Tare ai mai vrea uneori să fie altfel, să fie exact contrariul, dar în cazul ăsta toate zbaterile sunt în van. Trebuie să aştepţi cu răbdare testul timpului prin care trec toate câte te înconjoară şi să te supui rezultatelor sale. Categoric fiecare trece la rândul său prin testul timpului raportat la alte lucruri, persoane, idei, emoţii... Uneori îl picăm, alteori îl trecem.
De obicei, nemulţumiţi de rezultate, cei mai mulţi învaţă să aştepte rezultatele acestui test 'the hard way', cu zbateri, luptă cu morile de vânt, răniri şi nenumărate învârteli în cerc. Toate, desigur, agitaţii împotriva naturii, care n-au cum să ducă la o viaţă prea uşoară. Alţii poate ştiu din start ce înseamnă testul timpului şi au răbdare infinită...eu nu-i cunosc pe aceştia. Mi-ar plăcea să ştiu că totuşi există şi oameni de acest fel.
M-am luptat de atâtea ori, ca o musculiţă în faţa unui bloc de stâncă, împotriva a ceea ce arată testul timpului, încât mă şi întreb uneori de câte mii de ani voi avea nevoie până să-l învăţ şi să-l accept.

marți, 17 august 2010

Crisi_Maimuţă

Adineauri am avut o străfulgerare. Mi-am dat seama cu un realism neobişnuit că nu-s nimic altceva decât o maimuţă bătută-n cap. Cu un pic mai puţină blană, care poartă pantofi, e adevărat. Dar totuşi o maimuţă. Şi la fel de brusc mi-a trecut prin minte faptul că blogul meu se intitulează în mod greşit Crisi_mi. Gândurile pe care le pun în posturile mele sunt atât de ... brute... încât ar trebui să-i schimb numele în Crisi_Maimuţă, nu altfel.

Oamenii dragi

Există oameni. Există diferite categorii de oameni. Şi teoretic trebuie să-i iubeşti cu iubire necondiţionată pe toţi. Totuşi printre atâtea categorii de oameni există o categorie aparte. Categoria 'oamenilor dragi'. Oamenii ăştia pe lângă că sunt oameni ce trebuie iubiţi mai sunt şi oameni cu care ai luptat cot la cot, cu care ai iubit sau ai urât, cu care te-ai confruntat, te-ai rănit reciproc, te-ai chinuit, te-ai trădat, te-ai nemernicit, te-ai educat, te-ai ajutat.... într-atât de mult şi într-atât de mereu încât nu ai cum să nu-i simţi dragi. Dragi mai mult decât alţii. Dragi până în adâncimea cea mai adâncă a inimii.

Poveşti nemuritoare

Când viaţa îţi permite răgazul analizei de sine, în cele mai ciudate momente începi să vezi nenumărate lucruri aparent banale. Dar toate acestea îţi şoptesc ceva important, ceva de ajutor. Doar că nu prea le asculţi, nu prea le înţelegi.
Aşa m-am întrebat şi eu de curând. Oare ce vrea să-mi spună mie crenguţa cu 17 petale verzi, rătăcită chiar la întretăierea dintre strada Turturelelor cu strada Vulturilor? Sunt sigură că dacă aş avea urechi să o ascult mi-ar spune o poveste nemuritoare. Sau poate totuşi am urechi.

sâmbătă, 14 august 2010

Lucruri triste (2)

Mă întristează îngrozitor o parte dintre oamenii alături de care trec prin dificultăţi şi probleme. Îmi rup inima aceia care-mi devin dragi pentru că păşim împreună prin conjuncturi adverse şi prin complicaţii şi după toate acestea ei încă nu au înţeles ce era de înţeles. Rămân exact la fel ca la început.
Mă doare de mor să aud o voce care-mi vorbeşte în acelaşi fel ca în urmă cu mult timp, după ce ne-am dat cu capul de pereţi împreună în aceleaşi case de nebuni, şi maşina de spălat a naturii ne-a tăvălit prin aceleaşi ape cu clăbuc.
E trist, trist, îngrozitor de trist. Şi nu cred că am ce face.

joi, 12 august 2010

Inutil

Un lucru am reţinut foarte clar din tainele apei. Oricât de bun înotător ai fi în momentul în care te prinde un curent în apă nu trebuie să te zbaţi, să te agiţi, să te lupţi pentru a ieşi din el, pentru că acest curent e întotdeauna mai puternic decât tine şi te va îneca. Cu cât te vei lupta mai mult împotriva lui cu atât mai sigură va fi înecarea ta. Este inutil să te împotriveşti, nu poţi scăpa de sub furia apelor decât dacă te laşi în voia curentului, să te poarte atât cât trebuie şi apoi te eliberează singur, de bunăvoie, sănătos şi fără griji.
Şi în viaţă ca şi în apă vin uneori curenţi care te lovesc potrivnic. Nu-ţi plac, sunt chiar detestabili şi prima reacţie e să faci ceva să-i contracarezi, să lupţi împotriva lor. Greşit. Total greşit. Cu cât te agiţi mai tare cu atât îţi sporeşti şansele să te îneci. Uneori lucrurile pur şi simplu sunt potrivnice, total invers faţă de ceea ce vrei să se întâmple. Dacă te apucă panica s-a terminat tot. E inutil să te opui. Cu cât curentul te sufocă mai mult cu atât trebuie să ai puterea de a te lăsa dus în voia lui, împotriva instinctelor şi a reacţiilor ce vin natural. Trebuie să speri doar că nu va dura prea mult... şi să te laşi purtat de apele învolburate.

miercuri, 11 august 2010

Cel al cărui nume nu vreau să-l rostesc

Există o persoană în această lume mare al cărei nume nu mai vreau să-l rostesc. Nu credeam că se poate întâmpla aşa, dar mi se întâmplă. Şi nu e din cauză că ar fi o persoană odioasă ci din cauză că seamănă prea mult cu mine însămi... dar eu fiind o persoană odioasă...s-ar putea până la urmă să mă contrazic singură, şi de fapt motivul să fie că e o persoană odios de asemenea mie.
Sunt multe de zis despre un astfel de personaj, chiar foarte multe, căci nu degeaba ajungi să nu mai vrei să rosteşti numele cuiva. Am să trec totuşi peste multiplele amănunte care-mi leagă strâns un nod în plex şi am să spun că atunci când nu mai vrei să rosteşti numele cuiva, atât de 'ca tine însuţi', cel mai probabil nu acel cineva a făcut ceva aiurea, ci tu însuţi. Cineva poate fi atât de evident de aidoma ţie până la un punct înspăimântător şi adorabil deopotrivă. Şi când o persoană devine adorabilă abia atunci apar problemele. Atunci încetezi brusc să vezi ce e evident, tocmai pentru că le vezi pe toate mult prea limpede.
Dacă la asta se adaugă şi faptul că, din cauza orbirii prosteşti, pentru greşelile comise trebuie să plăteşti chiar cu lucrurile şi persoanele adorabile ... iese ceva ce numai eu mai pot înţelege de unde a pornit şi unde a ajuns. Cert este că atunci când faci alegeri trebuie să fii pregătit pentru a plăti cu lucrurile cele mai adorabile şi cele mai rupte din tine.

Sinteza lucrurilor spune: Da, există o persoană al cărei nume nu mai vreau să-l rostesc; Da, acest fapt este doar din vina mea; Da, dimineaţa mă trezesc spunându-mi: 'Şi astăzi cum e? Se pare că şi astăzi ca şi ieri există în inima mea persoana al cărei nume nu vreau să-l rostesc pentru că, de aidoma mie ce-mi era, am ales să o sacrific'.

sâmbătă, 31 iulie 2010

O altă ghicitoare

Mă întreb... oare ce efect vor avea cam 25 de kg puse surplus pe un om cam de 50 de kg pe traseu de urcuş, de multe ore, sus în munte?
Hmmm... nu ştiu încă răspunsul la această ghicitoare. Dar îl voi cunoaşte cu siguranţă după 8 august.

joi, 29 iulie 2010

Soiuri de balene, soiuri de delfini

Dumnezeu a făcut în lumea asta soiuri nenumărate de plante şi de animale. Şi le-a orânduit pe fiecare într-o armonie minunată, fiecare cu regulile sale, cu obiceiurile sale, cu structura fizică şi psihică caracteristică. Şi le-a lăsat Dumnezeu pe fiecare cu teritoriul şi specificul său să convieţuiască într-un ecosistem încântător, dar să nu se amestece. Căci, dacă forţele celeste ar fi vrut ca soiurile diferite să se amestece, le-ar fi făcut de la bun început compatibile şi n-ar mai fi fost vorba decât de un singur soi uniformizat în toată lumea, ceea ce ar fi fost mult prea lipsit de imaginaţie pentru capacităţile reale ale creativităţii divine.
Aşa zice legea firii, iar cine caută să meargă împotriva ei se trezeşte prins în suferinţe. De exemplu poate că unele balene ar vrea să se amestece cu delfini, sau invers, şi pot chiar să încerce. Vor avea cea mai mare bunăvoinţă, vor face sacrificii şi vor încerca să se integreze în lumea celorlalţi, dar până la urmă după multe zbateri, ceva li se va părea obositor, chinuitor şi vor începe nenumărate suferinţe psihice sau fizice. Dacă dorinţa balenei de a rămâne printre delfini, sau a delfinului de a rămâne printre balene, va fi atât de puternică şi de încăpăţânată, se poate ca această zbatere să se prelungească întreaga viaţă, si cele doua soiuri de mamifere acvatice să se chinuie până la capătul zilelor, rănindu-se în propria natură intimă.
La fel ca în cazul celorlalte animale şi printre oameni au fost create soiuri şi soiuri. Şi în acelaşi mod amestecul soiurilor nu a făcut decât să ducă la suferinţe eterne. Dar în timp ce animalele se recunosc după penaj sau după blană ori feromoni, oamenii în aparenţă seamană, şi nici măcar culoarea pielii nu e criteriul de diferenţeiere a soiurilor, pentru că la oameni diferenţele de soiuri sunt la nivel profund şi nu la cel al aparenţelor fizice. (Forţele divine au mai mari pretenţii de la oameni decât de la animalele celelalte şi dându-le inteligenţă superioară s-au aşteptat s-o şi folosească în distingerea soiurilor adecvate, aşa dacă i-ar fi ajutat pe oameni să se recunoască simplu după pene sau blană, ar fi fost şi oamenii doar nişte guguştiuci pufoşi sau nişte maimuţele cu fundurile roşii) Oamenii au şi ei intuiţia după care s-ar putea recunoaşte ca făcând parte sau nu din soiuri compatibile, dar nu prea o utilizează. Tocmai din acest motiv, dacă la alte tipuri de animale sau plante combinaţiile dureroase apar rar, la oameni acestea zburdă pretutindeni şi în număr impresionant de mare. De-asta mulţi se chinuie cu încăpăţânare pe perioade lungi sau poate o viaţă întreagă încercând să se adapteze alături de alt soi sau să schimbe după ei pe celălalt, compromiţându-şi ceea ce ar fi putut să fie armonios şi natural. Am întâlnit de-a lungul timpului multe combinaţii de-astea chinuitoare şi toate s-au întâmplat din cauză că oamenii n-au vrut să-şi folosească capacitatea de înţelegere şi nici să renunţe la încăpăţânare sau orgolii.

Dar cum întotdeauna există o speranţă pentru orice, o să mai zic că şi în cazul de faţă există o singură cale prin care o balenă poate deveni delfin. Intervenţia divină miraculoasă care să transforme ori balena ori delfinul în soiul celălalt. Dar asta nu se poate face prin încercările disperate ale celor două soiuri, prin datul cu capul de pereţi, prin vorbe bune sau vorbe rele, ci numai prin magia divină.
Cine are minte, s-o deschidă, că blană sau pene sigur n-o să aibă niciodată.

duminică, 25 iulie 2010

Cheia diferenţierii la iubiri

Printre 'iubirile' de cuplu există mai multe tipologii...

*iubiri 'fals mi-s io dar mi-eşti şi tu' - adică o relaţie între doi oameni în care ambii au un anumit interes de o cu totul altă natură decât cea emoţională, o convenienţă cu beneficii reciproce;
*iubiri 'cu aburirea părţii adverse'- o relaţie în care doar unul dintre cei doi are un anumit interes de o cu totul altă natură decât cea emoţională, celălalt fiind prins emoţional;
*iubiri 'sprint pe ultima sută de metri' - când cel puţin una dintre persoanele implicate consideră că are o vârstă la care trebuie să pună mâna pe cineva, indiferent că e potrivit sau nu, în ideea că aceasta este ultima şansă de a se mai cupla cu cineva în această viaţă;
*iubiri 'căldurică păturică' - când măcar unul dintre cei implicaţi stă în relaţie dintr-un confort convenabil, pentru a fi alintat sau răsfăţat, pentru a înlocui atenţia oferită de părinţi, fără a exista însă cine ştie ce tremur de inimi;
*iubiri 'rău cu tine dar mai rău numai cu mine' - relaţiile în care cel puţin unul dintre protagonişti are teamă de singurătate, nici măcar nu simte mare lucru pentru celălalt dar teama şi oroarea de a fi pe cont propriu îl mână în relaţie oricum ar fi ea, bună,rea;
*iubiri 'cu cadavrul în casă' - relaţii care până la un anumit punct s-au încadrat într-una din celelalte categorii, şi după o vreme s-au uscat, au murit definitiv toate interesele de natură emoţională sau de orice alt fel dar cei doi continuă să convieţuiască în vechile ritualuri fie din cauză că există copii la mijloc, un domiciliu comun, mulţi ani în spate şi cine ştie câte şi mai câte motive;
*iubiri 'aurul proştilor' sau 'pasiune cu foc de artificii şi fluturi în stomac în acelaşi timp' - după cum spune şi denumirea, sunt acele relaţii în care cei doi nu pot sta dezlipiţi unul de celălalt, ar fi în stare să facă orice nebunie, se doresc continuu, se visează şi zi şi noapte, li se văd zâmbetele pierdute pe faţă în permanenţă. Acele iubiri despre care toată lumea afirmă că 'iubirea dispare oricum în trei ani';
*iubiri 'aur pur' sau 'iubire de-aia de n-ar fi nu s-ar povesti în poveşti' - de fapt singura categorie în care cuvântul iubire este cu adevărat corect utilizat, acelea care cresc în timp, acelea în care chiar dacă dispare sexualitatea, sau nici nu s-a ajuns vreodată la ea, sentimentele rămân la fel de puternice. Acele relaţii în care el şi ea stând la două ferestre, alăturate, mari, înainte de răsăritul soarelui, privind afară la fulgii imenşi şi rotunzi de nea, fără a se atinge sau a rosti nimic, fără a şti dacă se vor mai vedea vreodată sau dacă se vor îmbrăţişa vreodată, simt cu cea mai mare siguranţă, dincolo de gânduri, că fac parte din aceeaşi figură geometrică, două bucăţi cu îmbinare perfectă.

Cu sigurantă mai sunt si alte tipuri de iubire pe care nu mi le-am amintit acum, sau pe care nici nu le-am constatat vreodată, deci nu pot spune că am epuizat categoriile de iubire doar prin enumerarea de mai sus.

Mulţi oameni în lumea asta, aflaţi în diverse categorii de 'iubire' se mint singuri că trăiesc iubirea autentică. Cert este că cine a avut măcar o dată ocazia să trăiască crâmpeie din ultima categorie de iubire, scântei de iubire de-adevăratelea, va căuta mereu conştient sau inconştient să ajungă iar la aşa ceva, niciuna din celelalte categorii nu îi va mai fi total pe plac şi nu îi va mai aduce linişte, chiar dacă la prima vedere se va minţi singur/ă că este mulţumit/ă. Aceşti oameni atât de norocoşi sunt puţini în lume, dar o dată impregnaţi cu cunoaşterea nivelului sublim al inimii, nu vor uita niciodată aroma sa.

Dacă în cazul primelor categorii de iubire diferenţa se poate face clar şi simplu pentru aproape oricine, în cazul ultimelor două categorii, 'aurul proştilor' şi 'aurul pur', diferenţa este extrem de greu de realizat, la fel ca în cazul pepitelor. Majoritatea celor ce au trăit măcar o dată iubirea din categoria 'aurul proştilor' va susţine că a trăit iubire autentică. Deşi este greşit. Iubirea şi 'iubirea' în acest caz sunt atât de greu de diferenţiat... îi înşală de cele mai multe ori chiar şi pe cei care au trăit cândva iubirea 'aur pur'.
În ultima vreme am auzit oameni descumpăniţi, dornici să trăiască iubirea din categoria cea mai elevată care însă ridică din umeri disperaţi.. 'Şi cum să recunosc eu care e iubirea din pasiune şi iubirea reală? Cum să fac diferenţa? Cum?'
Ei bine mi-am dat seama că există o cheie subtilă de diferenţiere. Adică există mult mai multe chei de diferenţiere. Dar mi-a trecut prin minte o cheie pe care nu o luasem până acum în considerare. Şi care ar putea fi de folos şi altora. Mi-am amintit de un film văzut cu mai mulţi ani în urmă în care eroul principal s-a clonat în mai multe exemplare fără ştirea soţiei lui iubite. Şi într-un anumit moment cei patru clonaţi pleacă toţi împreună cu o maşină şi la semafor opresc chiar în paralel cu maşina în care se afla soţia respectivului. Ea îi priveşte uimită, consternată, îşi scutură chipul şi plecând de la semafor îşi spune zâmbind cu voce tare ceva de genul 'Deh, asta e iubirea, sunt atât de îndrăgostită încât văd chipul lui în toţi bărbaţii care-mi ies în cale'. Ei bine... lucrul ăsta chiar se întâmplă şi în realitate şi nu este vorba de clonaţi ci de iubire iubire.
Cheia asta zice că: dacă n-ai mai văzut persoana specială de luni de zile, sau poate de ani şi poate nici n-ai mai vorbit în tot acest răstimp cu ea, dar în pofida acestui timp trecut ţi se pare că-i vezi chipul în alte persoane şi tresari mereu când preţ de câteva secunde ai impresia că necunoscuţii sau necunoscutele sunt acel om special ... e vorba de dragoste din categoria 'aurului pur' şi autentic.
Părerea mea.

Să nu te surprindă

Din seria 'dacă semnezi, să nu te surprindă', face parte şi chestiunea cu: dacă zici că nu aştepţi să primeşti răspuns să nu te surprindă că nu primeşti niciun răspuns.
Adică lucrurile simple, evidente, pe care din prostia şi complexitatea minţii omeneşti le complici şi ies tocmai pe dos. E limpede că dacă spui unui om că la afirmaţiile tale nu aştepţi niciun răspuns, de partea celaltă nu se va da niciun răspuns, conform dorinţei pe care ţi-ai exprimat-o. Şi acest fapt ar trebui să te mulţumească că doar e în ton cu ceea ce ai declarat că vrei... În aparenţă corect, în profunzime fals. Din moment ce ai făcut nişte afirmaţii, pe undeva aştepţi totuşi un răspuns în cuvinte,o părere, că doar de-aia ai avut de la bun început intenţia să comunici cu cineva şi nu ţi-ai ţinut doar un discurs ţie însuţi. Dar prostia omenească te-a împins să zici că nu vrei răspuns din unul sau mai multe din următoarele motive: vanitate, amor propriu, teamă de posibilul răspuns, dorinţa de a-ţi menţine o imagine cool şi neidentificată cu problema în sine, îndoiala privind inteligenţa deciziei de a spune respectivele lucruri în acel moment, ideea că poate prin negarea aşteptării răspunsului vei reduce tensiunea celăluilalt şi posibil să mai existe şi alte motive. Toate aiureli, toate prostii şi înşelăciuni psihologice... În loc să zici clar că aştepţi un răspuns rapid, altfel nu te-ai fi obosit să spui ceva.
Dar cât timp te încurci cu aceste prostii şi orgolii să nu te surprindă că eşti un prost cu o viaţă complicată. Şi în mod evident cât timp zici că nu aştepţi răspuns, să nu te surprindă dacă nu primeşti niciunul.

vineri, 23 iulie 2010

Vampirul cu 3 colţi

Cine mă cunoaşte ştie că am o slăbiciune pentru poveşti cu vampiri. Nu orice fel de vampiri, desigur. Vampiri arătoşi, tonifiaţi, cu aer uşor aristocratic şi confuz, capabili de romantisme neaşteptate şi inocente, gata oricând să te salveze din pericole de nebănuit, doar pentru a se retrage apoi discret ca şi cum n-ar fi făcut mare lucru, sărutându-ţi cu rafinament mâna. Dar genul ăsta de vampiri nu există cu adevărat decât în fantezii.
În realitate încep să cred că există un soi de vampiri ceva mai diferit faţă de cei descrişi în cărţi, şi că unul dintre ei se adăposteşte la mine în casă. M-am trezit de dimineaţă doar pentru a constata că am trei rănişoare care mă ustură în tâmplă. De lovit nu-mi amintesc să mă fi lovit pe undeva, de zgândărit nu m-am zgândărit, nici opera vreunei insecte nu-i, nici somnambulă nu sunt decât rar şi până acum nu m-am accidentat. Singura explicaţie este că am de-a face cu un fel mai aiurit de vampir. Un vampir cu trei colţi care nu preferă jugulara ci tâmpla că şi asta-i vascularizată şi gustoasă.
Chiar dacă este vorba de un vampir, în acest caz este limpede că nu e genul de vampir pe care-l prefer. Aşa că ar fi indicat să plece cât mai repede din casa mea, decât un vampir cu trei colţi mai bine lipsă.

Da, sunt o persoana care 'zburdă'

Pentru toţi cei care de-a lungul timpului m-au acuzat sau care vor mai fi tentaţi să ma acuze pe viitor ca nu stau locului, că îmi place să merg pretutindeni în plimbări, să plec în excursii, să mă văd cu prieteni şi amici, să am activităţi permanente alături de oameni şi de multe ori departe de casă - într-un cuvânt că îmi place să 'Zburd' (după cum mi s-a reproşat); pentru toţi cei care vreodată şi-au dorit să mă lege de calorifer (chiar aşa am fost ameninţată, nu este doar o figură de stil proprie), să stau mai degrabă pe lângă casa omului şi să nu ies afară fără stăpân, sau să stau să aştept să vină rândunicile pentru a face un anume lucru,
am de zis următoarele:

* Nu eu am o problemă că îmi place să 'zburd' ci problema e a acelora care consideră că faptul că îmi place să fiu activă şi să mă plimb prin locuri frumoase sau să fac lucruri pe cont propriu este un lucru condamnabil, poate că ei dau o semnificaţie umplută cu conţinut negativ şi greşit acestui fapt din cauză că aşa procedează ei şi nu se pot controla, pe principiul 'Hoţul strigă primul hoţul'. Dar eu ştiu foarte bine ce fac şi că 'a zburda' pentru mine nu înseamnă a prejudicia pe alţii, sau a neglija lucrurile pe care m-am angajat să le fac, sau a mă comporta greşit, sau a înşela oamenii sau alte lucruri reprobabile. Înseamnă doar că spiritul meu neliniştit mă îndeamnă mai degrabă să fac lucruri decât să stau să vegetez. Şi că ştiu când le pot îmbina pe toate în mod eficient şi procedând corect faţă de ceilalţi.

* Întotdeauna am 'zburdat', 'zburd' şi acum, şi cu siguranţă voi 'zburda' şi pe viitor, alături de cineva sau singură. Şi dacă paşii mei vor trebui să meargă într-o zi pe drumuri prăfuite din lumea asta, vor merge, pentru că înseamnă că am ceva important de făcut şi că voi face acel lucru ţinută de mână sau nu. Şi dacă într-o bună zi pensulele mele mă vor ajuta să am o expoziţie de pictură la, să zicem aşa un oraş la întâmplare, de exemplu, Amsterdam (ipotetic, că poate nu voi avea nici vreo expoziţie la mine în casă)voi fi acolo să susţin ceea ce sunt.

* Da, sunt o persoană care 'zburdă' şi nu e vorba de ceva ce trebuie tratat, sau vindecat cu timpul, pentru că nu este o boală sau ceva rău. E vorba că aşa sunt eu din fabricaţie, iar astea sunt lucrurile pe care le am eu de făcut în această viaţă, să fiu în preajma oamenilor, să fiu pe drumuri. Nu răpesc timpul nimănui, nu chinui pe nimeni.

*Cine nu poate înţelege că 'zburd', cine mă acuză de faptul că 'zburd' , ca şi cum acest lucru ar fi un lucru greşit faţă de ceilalţi, în loc să stau la vatră, aşteptând ca viaţa mea să fie croită din alte părţi, s-ar putea să aibă o problemă cu sine însuşi. Cine mă iubeşte mă iubeşte, cine mă urăşte mă urăşte. Eu una, ştiu şi ce responsabilităţi îmi asum când cică 'zburd' şi că pentru orice pas bun sau greşit dau socoteală unor Foruri Înalte.

*Bun, acuma că am declarat public faptul că 'zburd', mai are cineva vreo problemă cu mine?

joi, 22 iulie 2010

'Abort game'

De la o vreme îmi dau seama că una dintre cele mai mari dorinţe ale mele (am mai multe) pentru atotputernicul Dumnezeu este să-mi instaleze un buton la dispoziţia mea, gen 'Abort game', aşa cum au de exemplu jocurile pe calculator. Să-l pot apăsa atunci când consider că e suficient cât mi-am pierdut timpurile, gândurile, inimile prin jocuri şi joculeţe din lumea asta. Şi să ies instant şi total din oricare scenariu sau conjunctură - psihic, emoţional, fizic şi din toate punctele de vedere posibile. Să nu mai trebuiască ca între momentul în care conştientizez că vreau să închei joculeţul, oricare ar fi el, şi momentul în care acest lucru în sfârşit se petrece în toate dimensiunile mele şi în toate nivelurile de profunzime ale lor, să treacă ore, zile, uneori chiar ani.
Îmi doresc să pot să mă decuplez, oricând consider necesar, complet şi automat de orice mă implică în lume. Şi să rămân apoi în linişte absolută într-o pădure ruginie de arţar, unde să nu existe nici urmă de adiere nici de suflet, nici urmă de dorinţă nici de tremur, să zac întinsă pe frunzele proaspăt căzute şi să nu fie asupra mea decât lumina călduţă a soarelui care se strecoară printre frunzele încă dese, rămase pe crengi.

duminică, 18 iulie 2010

Colţuri de bucurie

Cine-a zis că dacă nu trăiesc în locurile care-mi plac mie cu ierburi şi verdeţuri multe, cu stele pe cer, cu ciripituri de păsări şi fructe culese direct din copaci, nu mă pot bucura de toate acestea?
Chiar şi în oraşul în care locuiesc printre betoane, în spaţii închise de bloc şi vânzoleli de maşini mă pot delecta cu elementele din dorinţele mele. Zilele astea mi-am amintit cu bucurie pură cum e să mănânci fructe de prin copaci. M-am delectat cu dude şi corcoduşe culese cu obrăznicie direct din copacii ce mi s-au ivit în cale printre asfalturi şi maşini. M-am trezit în zori de zi în triluri parcă nepământene de păsări. Seara m-am încântat acompaniată de concerte sublime de greieri, privind din balconul meu la cerul înstelat, care rar se arată în oraş, dar uite că uneori se arată. Mi-am gâdilat inima cu susur de apă curgătoare şi pescăruşi, trecând pe marginile betonate ale râului din mijlocul oraşului.
Există chiar şi în mijlocul celor mai mari medii urbane, colţuri de reală bucurie. Singura problemă este că tind să fie copleşite, acoperite, mascate, de toate celelalte lucruri artificiale. Rămân în minoritate şi aproape că nu mai sunt băgate în seamă, chiar dacă fizic nu au dispărut de tot. Dar există, e suficient să-ţi aminteşti de ele.

O poveste cu balauri personali

În seara asta mi-a trecut prin cap o poveste. Una nu tocmai drăguţă. O poveste cu balauri personali. Şi eu am balauri, ai mei şi doar ai mei. Şi alţii îi au pe ai lor. Fiecare cu balaurii lui. Balaurii personali, într-adevăr din ăştia am o bogăţie. Îi văd, îi simt când mă mişcă cu sfori de marionetă. Îi văd şi la ceilalţi oameni, cum îi împing cu rânjete subtile să facă gesturi sau să spună vorbe. Da, am ochi, în cele mai multe momente, pentru balaurii personali şi pentru balaurii celorlalţi, dar mai puţin forţă şi arme să le retez capetele mereu regenerate. Dar asta cu armele e o altă poveste. Povestea din această seară este una la fel de teribilă. Este povestea acelor balauri pe care-i văd la alţii şi pe care respectivii deşi cred că-i ştiu de fapt nu-i observă. Este povestea teribilă a balaurilor care sunt atât de subtili, de abili şi de maeştrii într-ale deghizărilor şi invizibilului încât scapă atenţiei proprietarilor lor. Eu îi văd la alţii, îi văd cum scapă rafinaţi atenţiei respectivilor. Chiar dacă le atragi atenţia ei nu îi pot vedea. Şi atunci mă scutur cu groază şi cu un fior rece pe propria-mi spinare... Astfel de balauri din soiul cel mai periculos cu siguranţă am şi eu. Şi, evident nu-i văd... Poate nici n-am urechi să îi aud pe alţii povestindu-mi de ei. Balauri invizibili de coşmar. Cum poţi vedea ceva ce nu se vede? Te-ai putea înarma cu un alt soi de vedere... Apoi ei se vor deghiza din nou, iar tu va trebui iar să obţi un alt soi de vedere... şi tot aşa, ca într-o cursă nebună a înarmării. Iar asta e o poveste teribilă, de-ţi îngheaţă sângele în vene.

marți, 13 iulie 2010

De ce-aş cânta la pian?

De ce-aş cânta la pian, dacă de fapt dorinţa mea a fost mereu aceea de a cânta la orgă?
Aşa mă întreb de la o vreme. De când mi-am amintit că de când mă ştiu am adorat orga. Mult timp cât eram mai mică îmi doream să cât la orgă şi mă emoţionau până la lacrimi suntetele sale. Mulţi ani mai târziu m-am tezit cu gândul că aş vrea să iau lecţii de pian... De ce? De fapt eu vreau să învăţ să cânt la orgă. De ce aş face altceva decât exact ceea ce am simţit mereu?
Dar întrebarea cea mai grea este: De ce aş uita vreodată ceea ce am simţit că doresc de când lumea? În umbra acestor fapte...dorinţa mea trecătoare de a vrea să cânt la pian pare îngrozitoare din simplul fapt că pentru un timp am uitat că mie mai presus de orice îmi place orga, fie ea mai dificil de învăţat şi mai puţin accesibilă decât pianul.

vineri, 9 iulie 2010

Tolomac

Tolomac, face parte din categoria cuvintelor pe care nu le utilizez în mod frecvent şi pe care nici nu le aud decât rar în jurul meu. Sună caraghios, are iz de învechit, are şi o mică aromă de ceva indulgenţă. Niciodată nu mi-aş vărsa nervii pe cineva numindu-l tolomac, pentru că mă bufneşte râsul la pronunţarea cuvântului. E ca şi cum aş vrea să cert serios pe cineva şi i-aş zice drăguţule. Totuşi termenul mi-a atras atenţia recent şi mi-am dat seama că se poate defini în mai multe feluri. Din acest motiv am decis să clarific termenul de tolomac aici şi acum.
TOLOMAC
= (om) molâu, tont, bleg
= (om) grosolan,bădăran, mitocan, ţopârlan, mârlan
= (om) de aproape 31 de ani, care zburdă în parc după ploaie, care se caţără pe obstacolele pentru biciclete cu senzaţia clară că de la ploaie acestea sunt alunecoase şi există mari şanse să derapeze pentru că are încălţări nepotrivite, care până la urmă se caţără ca să vadă cum e, pică prin alunecare exact cum prevăzuse, îşi juleşte genunchii asemenea unui puşti de 11 ani şi-şi imflamează ligamentele de la mână. Şi în plus tolomacul nici nu va mai îmbrăca fustă deasupra genunchilor în următoarea săptămână.

miercuri, 7 iulie 2010

Totul e organizat cu cap

Lucrurile-s toate orânduite cu cap în lumea asta şi până şi în casă la mine. Sunt ferm convinsă de aşa ceva. Şi iată că faptele au venit încă o dată să-mi confirme această idee.
Având în vedere starea mea acută de faliment din perioada recentă, m-am apucat să caut prin cămări, după provizii mult timp ignorate dar foarte utile în momentele astea. Aşa că am găsit nenumărate surprize plăcute - şi gustoase, de ce să nu recunosc, de care uitasem că ar mai exista. Făcând tot mai adânci săpături, am ajuns în cel mai uitat şi ocult loc al cămărilor (nu că aş avea vreun palat cu o sumedenie de cămări). Ei şi aici toate grijile mele au dispărut ca prin farmec. Îngerul păzitor, drăguţul de el, nu ne lasă niciodată de izbelişte. De-aia nu avem niciodată motive de îngrijorare, lucrurile sunt deja bine organizate în univers. Am găsit o pungă de arpacaş...adică, în cazul cel mai extrem, ultimul lucru pe care pot să mi-l fac este o colivă. Lucrurile stau în ordinea lor firească.

marți, 6 iulie 2010

Cu părere de rău

Cu părere de rău trebuie să răspund iar negativ unicei persoane care mă sună pe numărul de telefon necunoscut. Da am un număr de telefon necunoscut. Necunoscut de mine şi de oricine altcineva, nefolosit în trecut, în prezent şi posibil la fel de nefolosit şi în viitor. Totuşi acest număr de telefon există, chiar dacă nu m-am obosit să-l cunosc, ca ataşament al internetului, şi prin faptul că el există, o persoană în lumea asta, care îmi e la fel de necunoscută ca şi numărul de telefon, face excepţie de la regula de mai sus şi mă sună. Din păcate, cel puţin în acest moment al existenţei mele, nu-i pot răspunde persoanei afirmativ. Deşi zău că mi-ar plăcea să pot. Cât de minunat ar fi să pot.
Persoana vrea nerăbdătoare să discute cu familia Serafim. Iar eu cu regret în voce nu-i pot zice deocamdată decât că a greşit numărul. Nu fac parte din familia Serafim...mi-ar plăcea să fac parte, dar realitatea e alta. Nu-s nici măcar prin apropierea vreunei pene de Înger. Şi nici nu îndrăznesc să ridic din stadiul meu ochii înspre paradisiacele fiinţe. Nu ştiu ce aşteptări există prin alte părţi de la mine şi ce ar trebui să înţeleg, dar evident cineva se cam grăbeşte sunându-mă în momentele astea şi având aşteptări să-i răspund afirmativ.
'Cu părere de rău, trebuie să răspund iar negativ...dar, cât timp mai există o fărâmă de speranţă, vă rog să reveniţi.'

luni, 5 iulie 2010

Tâlcul anonimatului

Am un măr. Zace în frigiderul meu de vreo 4-5 zile. Înainte de a ajunge la mine, a zăcut într-un alt frigider vreo săptămână. Este un măr frumos, sănătos şi tare gustos. Cu toate acestea, ca un făcut, zace nemâncat şi pasat de la o persoană la alta. Nu este cu nimic mai rău sau mai grozav decât alte mere asemenea lui care au fost mâncate. Dar, dintr-un motiv anume, rămâne nemâncat, neluat în seamă, în timp ce în jurul lui sunt mâncate mere sau alte fructe unele mai rele altele mai bune ca el.
La fel se întâmplă cu anumite lucruri sau fiinţe. Sunt nici cele mai rele nici cele mai bune din categoria lor, dar parcă au fost sortite să rămână mereu într-un colţ de umbră, mereu uitate. E ca o pată care se ţine scai de ele, fără un motiv aparent. Cum chestiunea mi-a stârnit curiozitatea, am cercetat şi am găsit o explicaţie.
Este vorba de neglijenţă în serviciu. Da da, neglijenţă. Şi anume a celor trei ursitoare ale vieţii. Oricât ar fi ele de ursitoare, le ajunge şi pe ele oboseala de la atâtea sorţi modelate. Au atâtea ulcioare cu diferite prafuri de soartă şi atâtea suflete pe care trebuie să le dea prin mirodeniile cu întâmplări viitoare, încât tocmai la final mai greşesc. Practic ursitoarele iau fiecare suflet şi îl trec şi pe faţă şi pe dos ca pe un mic şniţel prin prafuri de mirodenii de viaţă, conform desfăşurătorului prestabilit pentru respectivul suflet. Sufletul ăsta va fi cântăreţ de operă, să-l tăvălim prin praful din ulcica cu praf de cântăreţi de operă; va avea şi o soţie cicălitoare, să-l aruncăm şi în ulcica cu soţii cicălitoare; dar va avea trei copiii simpatici, păi atunci să-l tăvălim de trei ori şi prin praful de copii simpatici; şi tot aşa, până ce îi determină întregul destin. La final, sufletul înfăşurat într-o crustă groasă de prafuri şi mirodenii este lăcuit cu un vernis special care luceşte, asemănător celui care se dă peste picturi ca să le protejeze nuanţele, şi care atrage atenţia celorlalte suflete. După ce a fost dat cu vernis, sufletul garnisit este aruncat printr-un tub de evacuare de argint şi iese în lume să trăiască. Totuşi, după multe ore de muncă, ursitoarele uită să mai treacă câte un suflet prin pojghiţa de vernis lucitor, mai ales că găletuşa cu vernis este pusă într-un colţ îndepărtat, şi astfel mai există şi suflete care scapă în lume neterminate. Din cauza asta, sufletul, deşi are o grămadă de mirodenii şi lucruri de făcut, nimeni nu-l observă, rămâne în anonimat, pentru că nu a fost dat cu luciu.
Asta s-a întâmplat şi cu mărul din frigiderul meu. Dar voi remedia problema. M-am decis să-l mănânc.

duminică, 4 iulie 2010

În spatele unui zâmbet


Acesta nu este un post macabru. Nu este ilustrarea unui fatalism sau a unei minţi fataliste sau macabre. E doar un crâmpei din realitatea şi 'implacabilitatea' lucrurilor, care mă izbeşte pe negândite, uneori. Sclipire ridicol de scurtă de realitate ce mă atinge cu o claritate năucitoare din spatele unui zâmbet, propriul meu zâmbet. Mă transpune, doar cât o fracţiune dintre cele mai mici fracţiuni ale secundelor, în timpurile de după sfârşitul timpurilor mele. Dincolo de propriul meu zâmbet proaspăt de acum, se descoperă palpabilă trecerea mea, trecerea ultimelor urme ale mele, căci, chiar dacă pozele vechi şi ruginite zăbovesc un pic mai mult decât oamenii, până la urmă trec şi ele.
Acesta nu este un post macabru. Este ceea ce mi se şopteşte, preţ de o clipă infimă, din spatele unui zâmbet. Propriul meu zâmbet.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Eterna chestiune a mălaiului

Făceam o mămăliguţă. Şi mă gândeam la chestiunea mălaiului. Nu doar din cauză că îl turnam în apa clocotită ci pentru că este o chestiune aplicabilă în orice.

Chestiunea mălaiului spune cam aşa:

- mălaiul mai ieftin fierbe mai greu, şi este mai puţin gustos;
- mălaiul mai scump se coace într-un timp mai scurt, şi este mai gustos;
- prin urmare eu şi alţi mâncători sau cocători de mămăligă, afirmăm pe bună dreptate că mălaiul din cel de-al doilea caz care fierbe mai repede este mai bun; este o afirmaţie corectă care leagă în mod proporţional direct bunătatea mălaiului de timpul cât mai scurt de fierbere.
- apoi însă cu aceeaşi corectitudine pot spune despre mălai că cel mai bun este acela care fierbe cel mai greu. (deşi conform logicii de mai sus cel care fierbe cel mai greu ar trebui să fie cel mai prost) Cel mai bun mălai din toate punctele de vedere este cel natural, închis la culoare, grunjos şi scos direct de la moara clasică iar ăsta fierbe timp de mai bine de o oră până să se facă gata. Dar este cel mai hrănitor, mai complet ca şi proprietăţi nutritive, cel mai neindusrializat, nerafinat, nechimizat etc. la care se adaugă şi cel mai savuros.
- două afirmaţii, corecte amândouă, contradictorii, despre acelaşi subiect, şi anume mălaiul.Pare un paradox.

Dar chestiunea mălaiului se elucidează, iar paradoxul dispare, dacă includ în ecuaţie, punctul de raportare al fiecărei afirmaţii, reperul. Reperele fac întotdeauna diferenţa sau complică lucrurile. În cazul celor două afirmaţii deopotrivă corecte şi contradictorii, punctele de referinţă diferă şi asta face posibilă corectitudinea ambelor. Există repere de natură inferioară (precum facilitatea preparării mămăligii) şi repere de natură superioară (precum sănătatea). Iar lucrul ăsta este în tot şi în orice. Cu cât reperul prin care judec sau acţionez este de nivel mai înalt, cu atât rezultatele acţiunii sau judecăţile mele sunt de nivel mai înalt şi mai corecte, chiar dacă la alt nivel par total greşite.
Cineva m-a bătut mult la cap cu teoria reperelor şi îmi spunea că nu pot fi nici confuză şi nici nu pot lua decizii greşite când ştiu foarte clar care îmi e reperul bun. Mă plictisea profund. Dar am ajuns până la urmă să pricep un picuţ cum stă treaba pe propria piele, şi uneori şi cu ajutorul mălaiului din mămăligă. Îndrăznesc acum să afirm, sigur cu aparentă aroganţă, dar eu ştiu că îmi păstrez umilinţa potrivită când spun: Când o să trec tot ce fac, tot ce sunt, tot ce gândesc prin repereul perfect, va fi totul în mine şi în jurul meu Perfecţiune.
Până acolo e încă departe. Între timp mai mănânc o mămăligă care nici măcar nu are în compoziţie cel mai bun soi de mălai.

joi, 1 iulie 2010

Lucruri mici şi pe măsură

Mă distrează tare tare lucrurile mici care imită lucrurile mari spre a se potrivi cu alte lucruri mici. Sunt aşa drăguţe drăgălaşe. De exemplu, m-a încântat extrem de tare un stafilopod mic mititel pus într-un acvariu mic mititel, redus la scară pentru a se potrivi cu un căluţ de mare viu şi mititel, şi pentru a-i da senzaţia căluţului plutitor că este şi el mare cât un zmeu.
Iar acuma lucruri mici şi drăguţele şi-au găsit potrivire la mine pe birou. Bambulică cel mic s-a împrietenit cu un păianjen tot mic, cât urechea unui ac de cusut. Sunt aşa drăguţi în mini simbioza lor. Păienjenel şi-a ţesut o mini pânză prinsă de mini frunzele lui bambulică, apoi s-a adăpostit sub una dintre ele să se odihnească (de mici ce sunt nici poza n-a ieşit prea clară, abia se distinge silueta lui păienjenel la adăpostul frunzei).
Unele lucruri sunt făcute mici şi drăgălaşe exact una pe măsura celeilalte şi nici că nu se puteau gasi mai bine.

miercuri, 30 iunie 2010

Ghici ghicitoare...

Aşa îmi mai place mie să cataloghez oamenii şi animalele! Spre exemplu pe distinsa Ţuchiana, o colegă de cameră cu blană, m-am grăbit cu o plăcere nebună să o redenumesc 'Copilul diavolului', şi asta numai din cauză că, plină de energie şi ţinută cu sila în spaţiul restrâns din casă, a spart obiecte, a dărâmat ghivece şi a mâncat bambuşi, a doborât la podea perdelele, a ros lucruri de lemn şi a alergat-o pe sora ei Gia. Şi profit de ocazie aici, deşi n-are legătură directă, să menţionez cu indignare că mi-a spart şi soarele albastru de ceramică, soare albastru care era nici mai mult nici mai puţin decât preferatul meu din casă.
Conform propriei mele afirmaţii, cei care sparg obiecte preferate, fac tot felul de stricăciuni în casele altor oameni şi mai aleargă câteodată pisici, sunt copii ai diavolului.
Şi mă întreb eu acum, privind la mine, cum sparg obiectele preferate ale altora, dărâm şi stric diverse prin casele oamenilor...şi ocazional alerg pisici... Eu al cui copil sunt?

marți, 29 iunie 2010

Uit de toate şi de mine

Au fost momente când am vrut să uit tot, tot din ce există în timp şi spaţiu şi să îmi rămână cel mai pur nimic. Au fost momente când m-am enervat că anumite lucruri le uit atât de repede. În unele momente am crezut că n-am cum să uit lucrurile esenţiale sau importante. Iar în alte momente,n-am reuşit să înţeleg cum de aş fi putut uita vreodată lucruri atât de incredibile precum tainele eterne ale naturii din care fac parte.
Dar cu uitarea de fapt e atât de simplu. Există. Şi cât timp există orice în lumea asta se poate uita, e suficientă o clipă de distragere a atenţiei, de fugă a minţii prin cotloanele ei dubioase, şi orice - de minimă importanţă sau de cea mai mare importanţă pentru viaţă, sau viaţa însăşi şi raţiunile ei - se poate pierde tiptil,în uitare.
Dacă mai aveam vreo îndoială, simţind vanitos că anumite lucruri nu le pot uita, aceasta mi s-a spulberat, căci nimic nu rămâne nelămurit. Am avut un moment în care mi-am dat seama încercând să accesez informaţia privind data naşterii mele, că o uitasem, şi că nu mai era la îndemâna mea. Golul de amintire n-a durat mult. Mi-am adus aminte, deşi, preţ de alte câteva momente, nu mai eram sigură dacă răspunsul regăsit, adică cifra zilei mele de naştere, este cel corect sau mă înşel. Toate astea n-au durat mult, câteva fracţiuni sau chiar secunde infime. Dacă cineva mi-ar fi cerut această informaţie, cu siguranţă timpul de confuzie ar fi fost atât de scurt încât persoana nici n-ar fi sesizat momentul meu de uitare. Şi totuşi, a fost uitare autentică. Uitarea face parte dintre acele creaţii care nu iau pauză, sunt continue şi permanente, inepuizabile şi neobosite. Şi cum te opreşti o secundă să iei o gură de aer, prinde momentul şi te invadează. Îşi construieşte imperiul din victorii mici, pe nevăzute, iar avuţia sa trece neobservată, căci nimeni n-are ochi şi urechi pentru uitare. Orice se poate uita, nu contează cât de mic sau cât de mare. Şi asta nu prea-i bine.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Am visat

Am visat un vis minunat. Am visat alai de fiinţe celeste toate în straie de sărbătoare, trecând cu pas plutit, onorând cu prezenţa şi puritatea lor pe cel ce urma să vină. O fiinţă atât de înaltă şi de preaiubită de Dumnezeu, încât Acesta Însuşi îi croise poartă rotundă din piatră pentru a-i întâmpina paşii şi a-i sărbători venirea.
Iar eu, creatură măruntă şi tenebroasă, priveam dintr-un colţ cu ochi mijiţi şi fascinaţi la divina procesiune, neputând să cuprind cu privirea şi nici să înţeleg cu mintea întreaga-i strălucire.

vineri, 25 iunie 2010

Nus sau pensionar?

Cineva greşind evident destinatarul, mi-a trimis un mesaj cu sugestia că poate ar fi indicat să mă pensionez acum, că oricum, dacă mai aştept, nu mai câştig mare lucru în plus, doar vreo 5 lei. Asta într-adevăr este o variantă pe care n-am luat-o în calcul, dar ar trebui să ciulesc urechile, că cine ştie ce iese. Dacă tot nu mai câştig mare brânză în plus aşteptând vârsta de pensionare, de ce să nu mă pensionez de acuma? De ce să mai aştept câteva zeci de ani, timp în care poate se va desfiinţa cu totul sistemul de pensii din lume, sau timp pe care până la urmă poate nici n-am să-l apuc...că atunci când e vorba de zeci de ani, multe se transformă, sau dispar de tot. Până la urmă persoana are mare dreptate, ar trebui să mă pensionez. O dată, din cauză că nu voi mai avea grijă să produc ceva bani ca să pot să acopăr cheltuielile uzuale, voi trăi liniştită din pensie văzându-mi în tihnă de ale mele. În al doilea rând, că voi căpăta şi un anumit statut. Că vorba aia, în momentul ăsta ce statut oficial am? Angajat nu-s, şomer nu-s, elev nu-s, patron nu-s, proprietar nu-s, chiriaş nu-s, evident pensionar nu-s. Deci se pare că sunt un 'Nus' dar aş putea deveni pensionar, şi brusc aş avea un statut, social recunoscut.
Şi uite cum te pun unii oameni pe gânduri cu mesaje care nici măcar nu erau pentru tine. Eu până acuma nici nu aspiram, nici nu doream să capăt vreun statut de felul ăsta. Am avut şi nu mi s-a părut că fac ceva special pentru mine, sau că îmi aduc reale beneficii. Totuşi acuma mă gândesc cum dă mai bine să răspund oamenilor într-o situaţie de genul:

'Vasilică, tu ce eşti? Sunt patron!'
'Gheorghiţă, da tu ce eşti? Sunt chiriaş'
'Cristina, tu ce eşti măi?' Şi acuma... care răspuns este social preferabil:
a. Sunt pensionar.
b. Sunt Nus.

Voi mai reflecta asupra problemei... (mie îmi place şi Nus, nu ştiu dacă le place şi celorlalţi).

marți, 22 iunie 2010

Sclav pe plantaţie de blană

Când mă uitam eu mai de mult la filmele cu negrii din State, sclavi pe plantaţiile de bumbac, ceva mă fascina la munca lor şi la bumbac. E limpede că nu înţelegeam realităţile. De la o vreme am ajuns eu însămi un fel de sclav pe o plantaţie de blană. Şi asta m-a făcut să înţeleg că e transpiraţie nu glumă să munceşti pe plantaţie. De când mi-au fost aduse generatoarele de blană, blana s-a înmulţit sălbatic pe teritoriul meu şi a cuprins fiecare locuşor. Blana a găsit teren roditor şi au început să iasă recolte abundente. Blana e peste tot acum, pe canapele formează covoare, pe masă creşte răzleţ, pe pat stă mascată dar mă gâdilă la nas noaptea în somn, pe haine, pe duşumea, chiar şi pe tastatură unde tot apare în timp ce scriu. Culeg recolte continue şi nici nu apuc să termin bine cu un rând că apare altul. Nici nu-mi imaginam cât poate fi de productivă o plantaţie de blană. Oricum deja sunt depăşită de ritmul în care creşte blana şi mă gândesc cu milă la bieţii negrii pe care degeaba îi băteau stăpânii lor. La un moment dat trebuie să recunoşti că pur şi simplu nu mai poţi ţine pasul cu blana, sau cu bumbacul. Măcar de aş fi avut un simţ al afacerilor dezvoltat şi aş fi valorificat recolta. Aş fi putut face pulovere, fulare şi mănuşi pentru la iarnă... pentru mine şi pentru cunoscuţi.

Dileme prin unghere

Dilemele pândesc la fiecare colţ. Majoritatea sunt asemenea siluetelor cenuşii făcute din cărbune ars complet, sculptate în forme consistente dar dărâmabile într-o singură atingere. Păstrează silueta iniţială a problemelor reale, dar se transformă într-o mică moviliţă gri, prăfuită şi nedefinită dacă vrei să le scormoneşti. Au glasuri piţigăiate şi apar ca nişte mici gargui energici dar fără picioare, prin toate ungherele întunecate pe lângă care trec. Te pâsâie discret de acolo, ca nişte bişniţari ilegali la colţ de stradă, pregătite să te aburească să iei de la ele ceva de care oricum nu ai nevoie. Se amuză copios când reuşesc să te ţină în colţul lor umbros un timp cât mai îndelungat fără să-ţi dai seama de ansamblul situaţiei. Dilemele n-au curaj să iasă însă de prin unghere pentru că şi-ar scutura puternic în lumină buna imagine de sine. Ele ştiu că nu-s mari monştri, poate nici nu-şi doresc să fie. Încearcă totuşi să păstreze o aură de mister asupra naţiei lor ţinându-se în obscuritate, acolo unde dimensiunile lor reale nu-s uşor de întrezărit. Iar dacă prind în plasa naivi şi creduli nu au nicio jenă în a se da drept dragoni ameninţători şi scuipători de foc, atâta timp cât le merge şmecheria.
Am surprins de dimineaţa şi eu câteva dileme tupeiste care mă ameţiseră în gaşcă în colţul întunecat dintre aragaz şi farfuriuţa de sticlă maro, ţinându-mă pe loc cu întrebarea 'oare cu ce am chef să-mi frig limba mai întâi? cu cafea fierbinte şi neagră sau cu ceai la fel de fierbinte şi cu aromă de coacăze? Ceşcuţa mică sau cana mare?' M-au prins în vorbăria lor dichisită un timp până ce pe fundal le-am auzit chicotelile maliţioase, mi-am dat seama că sunt iarăşi victimă într-o escrocherie şi le-am zis cu ton ferm să mă lase-n pace.

luni, 21 iunie 2010

Foarte logic

Sunt lucruri atât de logice încât eu nu înţeleg sub niciun chip cum de nimeni nu le acceptă. Spre exemplu: Ce poate să iasă dintr-un ou de citrin călător? Un pui de citrin călător! E logic. Şi atunci de ce nu e nimeni de acord? Acum că mi-a ieşit oul în cale, aştept şi puiul de citrin.

duminică, 20 iunie 2010

Oamenii bărzoi

Mă apucasem să scriu un post amănunţit despre un anumit soi de oameni zâmbitori, oameni cu măşti de bărzoi, şi apoi m-am gândit mai bine: La ce bun? Eu ştiu cum sunt şi care sunt ei, nu mă pot surprinde, nu îmi pot face nimic, pentru că eu îi ştiu chiar dacă ei nu ştiu că-i ştiu. Aşa că pentru ce să îi descriu; ca să se recunoască? Sunt şi ei, îşi joacă rolul lor, au şi părţile lor bune care vin odată cu celelalte zâmbitoare, îţi dau şi ajutor real, dar au şi naivitatea de a crede că dacă nu zici nimic chiar le intri în joc, chiar le crezi scenariile şi că ai intuiţie corectă şi informaţii în tot ce-i priveşte pe alţii, mai puţin pe ei.
Şi atunci m-am gândit, pentru ce să scriu mai multe despre soiul ăsta? Rândurile de aici sunt mai mult decât suficiente, oricum nu-şi pot recunoaşte sieşi ceea ce sunt şi din păcate nici n-au dorinţă să nu mai fie bărzoi. Şi, aşa cum un om bărzoi a aflat încurcat odinioară, eu am numărat toate gutuile din pom, iar atunci când una dintre ele se evaporează... ştiu, dar gutuile nu sunt atât de importante ca să reacţionez... iar dincolo de gutui, ei nu mai pot face nimic.

joi, 17 iunie 2010

Ca vântul care întotdeauna bate

Cu adevărat, nu doresc mare lucru. Aş vrea ca întotdeauna să pot să alerg ca în seara asta cu picioarele desculţe, pe nepregătite şi pe înserate, vântul răcoros să-mi dea părul la o parte din ochi şi de pe faţă şi să nu mă deranjeze nici cea mai mică celulă din corp, să nu-mi fie nici frig nici cald, nici foame nici sete. Copacii să-mi zâmbească şi să ţopăie pe lângă mine, iar eu să mă bucur exact ca în seara asta, cu o bucurie deplină fără sa am nimic. Şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.

O altă dimineaţă

E deja ceva timp de când dimineaţa mă trezesc cu senzaţia că sunt în 'acelaşi tip de dimineaţă' şi că de fapt ar trebui să fiu într-un 'alt fel de dimineaţa'. Nu pot defini exact ce înseamnă un 'alt fel de dimineaţă'. Nu ştiu dacă e vorba de ceva mai însorit sau mai noros, de ceva mai călduţ sau mai răcoros, mai cu oboseală sau mai cu odihnă, cu evenimente bogate sau cu evenimente puţine, căci au fost dimineţi şi aşa şi aşa. Nu ştiu nici dacă e vorba neapărat de alt loc. Poate nu fizic. Şi nici nu are de-a face nimic cu dorinţa vreunui alt fel de viaţă sau cu vreo plictiseală. Mă trezesc cu o subtilă senzaţie de: 'Tot dimineaţa asta? Tot aşa?'. Şi parcă dimineţile 'tot aşa' încep să mă pună pe gânduri... n-ar fi trebuit totuşi să fie 'alt fel'? Parcă, deja când percep trezirea dimineţii, îmi izbesc ochii de acelaşi model de ţesătură alb cu negru pe pânză roşie, ca într-un ştergar muntenesc care se întinde în faţa mea. Ştergar care e frumos de altfel, mă încântă, mă face să zâmbesc şi să mă simt bine, dar îi cunosc pe de rost modelele stilizate. Iar seara, când mă scufund spre somn, moment care de când mă ştiu readuce zilnic mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare ce se mai întâmplă la noapte în vis', mi s-a adăugat acuma şi mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare mâine dimineaţă e un alt fel de dimineaţă?' Am încercat chiar să păcălesc un pic dimineaţa şi m-am repoziţionat în pat, mi-am schimbat somnul la 180 de grade sau la 90, sau la diverse alte unghiuri, sau în altă cameră... dar n-a funcţionat, dimineaţa a rămas aceeaşi doar...privită din alt unghi al camerei. Evident o altă dimineaţă vine atunci când vrea ea şi nu merge grăbită cu trucuri de-astea ieftine. Cred eu că e prin preajmă totuşi, aşa-mi zice o senzaţie. Oricum încă nu m-am plictisit de aşteptat, nu m-au apucat exasperarea sau nervii că nici dimineaţa asta nu e aia. Am încă entuziasmul sărbătoritului care ştie că a doua zi urmează să primească un cadou. Sper să nu ajung să fiu dezamăgită că nu vine cadoul, mă gândesc că mai e până la Crăciun. Şi la urma urmelor, o altă dimineaţă nu se primeşte în dar aşa, în orice clipă.

miercuri, 16 iunie 2010

Mintea şi-o va lua-o pe coajă

Mintea mea capătă proporţii de nesimţită. Devine tot mai guralivă, tot mai scenaristă. Mă asaltează non-stop cu flecăreala ei colorată iar eu am rugat-o cu frumosul să mă lase măcar un timp în linişte. Adică i-am spus ceva de genul 'ciocu' mic', dar într-un mod mai elegant pentru că o respect, încă. Mă cicăleşte zi de vară până-n seară, şi de seara până dimineaţa la fel. Şi nu e prima dată când i-am zis să se mai relaxeze. Iar ea ce face? Clămpăne cu forţe proaspete, parcă mereu mai agresivă. Mă face s-o ameninţ. Acuma nu ştiu dacă forţa poate fi o soluţie bună. Dar atât mă oboseşte încât până la urmă mintea tot o să şi-o ia pe coajă. Şi nici n-o să poată comenta nimeni în apărarea ei că n-ar fi meritat-o.

marți, 15 iunie 2010

În sfârşit momentul mult aşteptat

În sfârşit de azinoapte teii din împrejurime au început să transmită semnalele parfumate pe care le aşteptam de atâta timp. Deja în perioada asta ar fi trebuit să aromeze zona de vreo săptămână şi începusem chiar să mă îngrijorez că poate anul ăsta o să zică pas. Mă gândeam că i-a bătut ploaia şi furtuna prea tare şi fac contre deschizându-şi florile fără mirosurile consacrate. Dar era se pare doar o chestiune de timp. Acuma în casă îmi miroase subtil a tei, iar, dacă ies pe balcon şi inhalez profund, atomii înmiresmaţi îmi tropăie din nări până la capătul plămânilor. Acum parcă recunosc că vine vara. Sunt precum căţeluşul lui Pavlov, dacă nu-mi sună clopoţelul cu tei parfumaţi nu mă trezesc la vară.

O mică descoperire fascinantă

Când descoperi pe nepusă masă anumite lucruri şi informaţii care categoric nu-ţi servesc la mare lucru, dar sunt atât de simple şi de uluitor de logice, nu poţi să scapi de lovitura fascinaţiei şi a uimirii bucuroase. Este clar că trăieşti un fel de mini revelaţie şi gândindu-te la neimportanţa ideii şi la faptul că era atât de simplu că ar fi putut să-ţi treacă prin minte, te miri cum de ajungi să simţi aşa intens evenimentul, mărunt în felul lui. Aşa am simţit eu când am descoperit deunăzi de unde vine de fapt cuvântul deltă, ca în Delta Dunării. Se pare că a fost aşa botezată de la litera grecească 'Delta' care în greceşte se scrie în formă de triunghi, formă asemănătoare cu conturul natural al unei delte de râu. Simplu. Ştiam şi litera grecească 'delta', cunoşteam şi forma naturală a unei delte de râu. Niciodată nu m-am gândit să fac legătura între o deltă şi cealaltă deltă. Nici măcar nu mi-am pus vreodată problema că sunt omonime. Aşa că după ce am citit explicaţia, am rămas uluită, încântată, ca şi cum descoperisem vreun mare adevăr universal ce zăcea prăfuit în mine. O descoperire pe care am trăit-o drept fascinantă dar care, evident, nu-mi ajută la nimic.

Domnul Viselor

Umblă vorba printre surate că ar exista un Domn al Viselor. Cică-i bărbat tare bine, tare şarmant, uns cu toate alifiile şi cu toate tehnicile de cucerire, volatil dar totuşi suficient de consistent. Practic nu poţi să-i rezişti odată ce ţi-a ieşit în cale. Pare un fel de Zburătorul, ceva de genul lui, dar vine direct în vis când vrea el. Nu e nevoie să fie chemat pe fereastră şi nu lasă urme pe trup, spre deosebire de seamănul său Zburătorul. Mult mai practic, mult mai silenţios. Este limpede că are şi mai multe fane decât Zburătorul, aşa că nu ştiu cum reuşeşte să se împartă în orele atât de puţine ale nopţii. E atât de maestru însă că nimeni nu se plânge, toată lumea îl adulează. Mi s-a spus de asemenea că-i tare pretenţios. Adică nu vine dacă nu eşti o femeie îngrijită, parfumată, dichisită şi în timpul somnului. Face o verificare strictă şi aspră şi dacă nu treci testul nu apare. Nu înţelegeam eu de ce drăguţa mea prietenă petrece ore întregi înainte de culcare aranjându-se, coafându-se, colorându-se şi după asta se bagă direct la somn. Apoi m-a lămurit. Sigur n-a vrut de la început să recunoască motivul. A trebuit uşor uşor să scot de la ea cuvinţele şi abia după un timp a declarat cu jumătate de gură toată povestea. Iar în seara asta mi-a mărturisit că Domnul Viselor are şi palat, şi după ce-ţi verifică unghiile şi eşti găsită în regulă ai ocazia să fii invitată acolo, dar asta nu-i pentru oricine. Mai e însă un aspect care mi-a fost de asemenea clarificat de curând, nu apare în fiecare seară, dar niciodată nu ştii când are chef să vină, aşa că trebuie să fii mereu pregătită, aranjată şi să speri că nu te-a uitat. Ce să zic. Domnul ăsta al Viselor pare un pic cam pedant şi cam cu aere de star de Hollywood. Eu una, mereu am fost de partea Zburătorului, aşa mai dintr-o bucată şi mai necizelat cum e el. Până acum nu cred că Domnul Viselor m-a convins.

luni, 14 iunie 2010

Eliberarea mucegaiurilor în lume

Astăzi a venit vremea să fac un lucru de care nu ştiu dacă sunt mândră. Am intervenit iar în viaţa mini universului din frigiderul meu, cu intenţia de a-l distruge, sigur după ce tot eu îi permisesem să-şi continue îndelung existenţa. Acum vreo două luni într-o crăticioară cu orez, uitată şi nemâncată câteva zile a apărut o mică comunitate de mucegaiuri. Văzându-i acolo mici şi pricăjiţi, prin capacul de sticlă al oalei, ceva m-a împiedicat să-i arunc am zis să-i mai las să trăiască şi să-i văd dacă se dezvoltă. I-am urmărit cum se extind, cum cuceresc noi teritorii din această lume albicioasă de orez, cum se grupează în oraşe şi naţiuni, cum se diversifică rasele din cenuşii verzui în albe şi roşiatice. Aveau o lume înfloritoare. De-a lungul timpului m-am pornit de mai multe ori să îi distrug şi să-i arunc, dar uitându-mă la ei ceva îmi zicea să-i mai las un timp să se mai bucure de ale lor. Azi însă un gând m-a fulgerat ameninţător. Dacă mucegaiurile mele se vor dezvolta foarte tare, se vor tehnologiza şi vor ajunge să viseze la cucerirea spaţiului şi vor reuşi să iasă din lumea lor, de sub capacul transparent din sticlă??? Nu pot permite aşa ceva. Dacă găsesc soluţii să iasă de sub bolul lor şi de sub controlul meu!!!... mai bine să-i distrug cât nu se obraznicesc! Şi m-am pus pe treabă nu fără mustrări de conştiinţă şi regrete. Adică până la urmă, cine sunt eu? Vreun Dumnezeu? Ca să îmi permit să decid soarta unor lumi?
Abia în momentul în care i-am scos de sub cupolă şi i-am transferat în sacul de gunoi, omorând probabil multe naţiuni şi populaţii mi-am dat seama că cei mai deştepţi dintre ei m-au păcălit. În loc să le distrug civilizaţia, i-am eliberat în lume. Char dacă cei mai mulţi au fost sacrificaţi, câţiva bine antrenaţi vor supravieţui în punga de gunoi şi vor găsi breşe spre univers. Alţi câţiva probabil au scăpat ca spori în aer când am deschis capacul şi acum au prins câteva molii şi ţânţari pe aripile cărora s-au aciuat şi şi-au început deja călătoria intergalactică. Alţii foarte bine echipaţi probabil că s-au strecurat odată cu apa cu care am spălat oala şi au pătruns în canalizare şi vor încerca colonizarea reţelei de ape subterane.
Am fost aşa de uşor de păcălit şi de manipulat. Mai întâi m-au lucrat cu mila şi cu curiozitatea, lăsându-i să se dezvolte în linişte şi izolaţi de primejdii exterioare care să le pună piedici şi să-i întârzie. Apoi m-au lucrat cu teama de a nu se extinde în frigider şi cu senzaţia păcălitoare că aş avea puterea să le distrug lumea. Şi iată cum, puternici, le-am dat drumul. M-au păcălit ca pe ultimul cărăbuş nătâng. Am servit scopurilor lor ambiţioase şi uite că le-a ieşit. Dacă pentru o secundă m-am simţit ca un Dumnezeu milostiv şi mărinimos, apoi ca unul furios şi capabil de distrugere... m-au readus rapid cu picioarele pe pământ şi au câştigat.

Am primit în dar un colţ de pterodactil




Uneori când ies la plimbare în mijlocul naturii, natura hotărăşte să-mi facă şi câte un cadou. E tare amabilă, şi după ce că mă încăntă cu tablourile impecabile şi cu texturile ei autentice, iată că se gândeşte să-mi mai dea şi câte un cadou de luat acasă.
Într-o vară mi-a dat cadou un cristal de cuarţ transparent gălbui mare cât un ou de găină, aranjat ca un frumos buchet de cristale mai mici. Nu l-am tratat prea bine, după un timp s-a izbit de o piatră şi s-a spart în zeci de cristale mici. Într-o altă ocazie mi-a făcut cadou o lespeduţă verzuie ca smaraldul care dacă era udată de apă devenea brusc aproape neagră. Cum n-am avut grijă de ea până la capăt, după câţiva ani s-a aruncat de la înălţime şi s-a făcut fragmente. Mi-a mai făcut o dată cadou, cu muuult muult timp în urmă o bucăţică de scoică albă care avea pe ea toate culorile curcubeului, n-am înţeles exact ce trebuia să fac cu ea şi am înstrăinat-o, apoi după ce am vrut s-o iau înapoi, persoana n-o mai avea, cică plecase să mă regăsească şi se pierduse definitiv pe drum. Şi am mai primit şi altele, de unele îmi amintesc, de altele nu.
Ieri, în cea mai recentă vizită a mea în natură, am primit cadou un colţ maroniu de pterodactil. Cred că şi l-a rupt în timp ce vâna o pradă deasupra pădurii. Sau ar putea fi şi un colţ de crocodil preistoric, scos la iveală de secarea râului. Oricum pădurea mi l-a dat mie drept dar. De spart cred că n-am cum să-l sparg că e din piatră. De rătăcit poate nu-l rătăcesc chiar imediat.

Vântul, arşiţa şi gerul

Îmi amintesc de o poveste pe care am citit-o de mai multe ori în secolul trecut (adică, în alte cuvinte, când eram mică, dar sună mai frumos aşa şi este la fel de adevărat). Am găsit-o într-o carte veche cu povestioare, culeasă de pe la ţară cred, şi din câte-mi amintesc de provenienţă rusească, deşi n-aş băga mâna în foc. Oricum nu mai reţin absolut nimic din celelalte poveşti, sau numele şi coperţile cărţii, doar povestea asta şi desenul care o ilustra. Era vorba de o fată care ieşise la muncile câmpului şi pe drum s-a întâlnit cu Vântul, Arşiţa şi Gerul, mergând tustrei laolaltă. Fata i-a salutat politicoasă iar cei trei au întrebat-o unde merge. Le-a răspuns că la muncă iar Arşiţa şi Gerul i-au zis că au pus un rămăşag şi că Vântul le e arbitru şi i-au cerut să aleaga dintre ei doi, pe care-l preferă. 'Alege-mă pe mine, i-a zis discret Arşiţa, şi la vară când o să ieşi să pliveşti câmpul şi să culegi spicele, o să am grijă să nu te copleşască căldura, să nu te ardă soarele'. Gerul la rândul lui i-a zis pe furiş 'Alege-mă pe mine şi la iarnă când o să ieşi să aduni surcele de foc şi să cari găleţile cu apă, n-o să-ţi deger mâinile, n-o să-ţi înzăpezesc picioarele, n-o să-ţi îngheţ obrazul.' Fata i-a ascultat cu atenţie pe amândoi şi le-a zis că ea preferă Vântul. 'Deci aşa? s-a învloburat Arşiţa. Atunci la vară o să-ţi ies în cale să te chinui cu căldura mea.' 'Nu-i nimic, a zis fata, las c-o bate Vântul.' 'Vezi tu la iarnă cum o să-ţi aţin calea şi ai să cazi pe jos îngheţată', s-a învârtejat la rândul său Gerul. 'Lasă, nu-i nimica, a zis iar fata, numai Vântul să nu bată!'

Aşa de tare mi-a plăcut povestea asta că am citit-o de nenumărate ori de fiecare dată având senzaţia că tot mai multe secrete mi se dezvăluie din ea. Se poate ca povestea asta să fii contribuit la iubirea mea faţă de vânt. Vântul cred că încearcă să ne mai spună câte una alta dar e mai greu să-l înţelegem. Azi mă gândesc că a vrut să-mi spună şi mie câte ceva, căci începuse să-mi mumure vorbe la ureche singură fiind pe drum. Murmuratul lui ciudat m-a pus pe gânduri, m-am oprit pe loc pe aleea goală şi vântul mi-a repetat murmurăturile la ureche. M-am uitat după vreun animal sau vreun om ieşit în vreun balcon care ar fi putut scoate sunetele astea. Nu am văzut nimic. Vântul a şoptit iar acelaşi mesaj. Dar eu cum nu vorbesc vântureasca, am rămas mai departe cu aceeaşi feţişoară tâmpă. Am mai stat ce-am mai stat pe loc nedumirită şi până la urmă am plecat spre casă. Mi-am aminit însă imediat de poveste şi sper că Vântul a înţeles, în cazul în care era vorba de vreun alt rămăşag,că eu tot pe el l-aş fi ales. Şi mi-am mai şi dat seama de unde ar putea să provină senzaţia pe care o am, de fiecare dată când sunt pusă să aleg între o variantă A şi o variantă B, că mereu va apărea în timp util să mă salveze ca prin minune, o negândită variantă C (sau V).

sâmbătă, 12 iunie 2010

De ce plângi?

De ce plângi, Cristina? De ce plângi când plângi? Oare plânge cumva orgoliul zgândărit că lucrurile şi oamenii nu se aşează după măreaţa-ţi voinţă? Sau poate amorul propriu sau lenea cruntă sau alintătura? Sau incapacitatea de a accepta evenimentele şi fiinţele cu propria cale, sau amăgirea că poţi iubi într-un mod sublim? Ce plânge de fapt acolo, când plânge?

Am plâns vreodată din motive reale?