Semne de primăvară

Ştiu că-i zăpadă pe alese afară. Ştiu şi că-i tare frig de iarnă, îmi dau seama după degetele mele vineţii când îmi aştern tălpile pe gresie şi după senzaţia de alertă pe care o imprimă pielea mea când mă arunc printre aşternuturile de noapte recişoare. Nici în calendar, dacă privesc, treaba nu stă mai bine... încă vreo lună şi ceva de iarnă, măcar în teorie.
Dar în adâncul meu am deja de două - trei zile semnele primăverii. Şi sunt atât de încântată că primăvara a început să-mi şoptească despre înmuguriri şi viaţă. Prind din ce în ce mai multe aripi. Sunt străbătută de tot mai multe trăiri şi intensităţi emoţionale. Parcă inima mea nu mai vrea să stea nicio clipă fără să se bucure şi fără să fugă nebună spre soare. De-acuma se trezeşte în fiecare zi câte o părticică amorţită de-a mea, din hibernare. De-acuma o să visez şi mai mult, o să râd şi mai mult, o să privesc şi mai mult şi, în mod cert, o să simt simţiri şi mai mult. Iarna de afară nu mă mai poate păcăli, în mine au înflorit deja paşii primăverii.

"Oamenii mă lasă să mă mint, eu o fac mereu iubind"

Materia primă ce mă compune este iubirea, am simţit-o mereu şi nu am niciun dubiu. Iubirea şi pasiunea nu-s prezente în viaţa mea doar atunci când sunt legate de vreo minunăţie de bărbat, de vreo frumuseţe de peisaj, de vreun scumpic de animăluţ sau de vreo altă mirobolantă încântare. Iubirea este din mine şi este în mine la fel de intensă în fiecare clipă şi îmi strigă să n-o ţin prizonieră. Este precum o lumină ce uneori e difuză iar alteori se focalizează ca un reflector asupra unui bărbat, sau a unei idei, sau a unui sunet, sau asupra unui altceva ce mă mistuie. Dar nu dispare niciodată şi întotdeauna iese la suprafaţă, pentru că este un cadou ce mi-a fost dat pe veci. Tristă şi lipsită de emoţii nu am cum să fiu atunci când nu am pe cineva sau ceva să iubesc ci doar atunci când uit de magnificul cadou ce-mi este imprimat în inimă. Şi de-aia am să iubesc mereu.

Mi-e dor şi-mi place

Simt dorul mai intens sau mai lejer, şi-mi place dorul ăsta. Mult timp nu i-am dat atenţie dorului. Categoric nu am vrut să îl ascult. Îl ignoram, îl ucideam şi el refuza să se atrofieze definitiv, ca Hidra din Lerna cu capetele sale mereu regenerate. Iar urechile mele interioare parcă evitau să-l ia în seamă. Şi mă minţeam singură până la convingere că nu îl simt. Mă temeam. Ce motive aveam să mă tem? Eram ignorantă cu privire la dor. De-asta. Îl înregistrasem automat la lucruri de nedorit, fără să-l fi explorat.
N-am sesizat exact cine sau ce sau când sau cum mi-a adus dorul în atenţia simţurilor. Şi când să dau piept cu el... el era o întâmplare încântătoare. Atâtea doruri complicate, tot atâtea sentimente plăcute în cea mai simplă simplitate a lor. Cartofi copţi în spuza de la povarna din care iese ţuica de toamnă. Oboseala de după înot care te cufundă uşurel în somn aşa cum se topeşte o bucăţică de unt într-o tigaie. Braţe dragi care îţi cuprind umerii în strânsoare caldă ca să poţi uita de grija menţinerii punctului de echilibru. Soarele care te toropeşte printre frunze în august cam pe la ora 4 pe scările din faţa casei. Reazămul răsuflării şi buzelor pe gâtul iubit, dorind să se acordeze la pulsaţiile venei lui. Învârtitul cu lingura de lemn în spuma cleioasă de la dulceaţa de cireşe care fierbe pe foc. Paşii din apa vijelioasă pe pietricele care te şi înţeapă te şi masează. Buzele tremurând cu patimă pe vertebrele rebele ale şirei spinării. Focul care după viforul şi zăpada haotică de afară înroşeşte obrajii şi ochii până ce se înceţoşază. Luna plină flancată de cinci stele dar şi de puzderie altele, privită în timp ce îţi aşterni părul şi spatele pe iarba răcoroasă şi mângâietoare. Şi multe alte doruri, toate la fel de inspiratoare.
Atât îmi place dorul ăsta încât îl las uneori să-mi povestească pe îndelete. Şi atunci el îmi gâdilă simpatic şi copleşitor plexul solar, îmi iluminează sprâncenele, şi-mi umple inima de drag.

Narcisism .... muuult narcisism!

Nu mă mândresc cu el când îmi apare. Ba chiar îl critic atunci când îl descopăr la alţii. Dar nu pot controla acele momente în care simt că pur şi simplu mă iubesc. Când sunt fascinată de mine şi m-aş contempla infinit. Acele momente în care mi-e atât de drag de mine încât nu mi-aş mai dori decât să fiu bărbat şi să mă iubesc deplin. Nu cred că-s vreun caz singular... măcar nu mă ascund după deget.

Alice în ţara fierului forjat de plastic

Nu m-a încântat niciodată prea tare "Alice în ţara minunilor", pentru că ideile cărţii depăşau cu mult sfera de înţelegere a unui copil. Cu toate astea, sunt momente când mă simt precum această Alice, la un nivel al minunilor pe care nu le pot înţelege, al fantasmelor pe de-o parte atrăgătoare pe de altă parte înspăimântătoare, dar mai ales al lucrurilor care niciodată nu sunt ceea ce par a fi.
Nu că experienţa mea pe tărâmul ciudăţeniilor, spre deosebire de cea a lui Alice, ar avea vreo profunzime, dar şi eu am fost atrasă într-o altă lume. Nu de vreun iepure alb, conştiinţa căutării, ci de o broscuţă, o broscuţă ascuţitoare din ceramică. Aveam eu una de felul ăsta care mă încânta şi mă fascina pe când eram de vârsta lui Alice şi pesemne amintirea sa m-a ispitit. În felul ăsta am ajuns într-un magazin dedicat chinezăriilor de toate felurile, din toate domeniile şi în mod cert cu toate culorile şi formele văzute şi nevăzute. Printre atâtea lucruri aiuritoare pentru ochi nici nu puteam să mă simt altfel decât în vâltoarea aceleiaşi distorsiuni a spaţiului, timpului şi a dimensiunilor, precum Alice, şi m-am micşorat fără să fie nevoie să beau vreo poţiune magică sau să înghit vreo prăjiturică fermecată.
În lumea asta spre care am urmat broscuţa, nimic, dar absolut nimic, nu este ceea ce pare. Mi-am dat seama că am ieşit din lumea reală când mi-a apărut în cale un gărduleţ de fier forjat... de plastic. Din acest moment toate s-au întors pe dos. Speriată de apariţia creaturii-gărduleţ am sărit doi paşi înapoi şi imediat am fost prinsă între liane de fructe şi legume colorate puternic... care de fapt nu erau fructe şi legume înşirate pe funii ci forme de polistiren. Le-am rugat să-mi dea drumul din strânsoare că n-am să le rup şi nici n-am să le atârn prin bucătăria mea. Amabile fiind, nu m-au lăsat să plec până ce nu mi-au dat să-mi poarte de grijă un mileu dantelat dar nu din dantelă ci din plastic, substanţă magică ce se pare că le cuprinsese şi pe evantaiele din lemn- de plastic cu paiete, care m-au antrenat în hora lor rotitoare şi clipocitoare. Câteva ghivecele mititele, care de fapt nu erau ghivecele ci câini şi pisici cu tăviţe pentru adăpatul plantelor, mi-au indicat cu zâmbete largi un panou spre o nouă regiune, a casoletelor metalice şi cutiilor verzi pentru insecte. Mi-am tras sufletul şi am mers mai departe printre ele cu un zâmbet recâştigat pe faţă la gândul că nicio insectă nu va rămâne prizonieră în acele mici temniţe mulţumită gratiilor rare. Dar imediat un nou tărâm mi s-a deschis în faţa ochilor, mult mai înspăimântător de această dată ... era inscripţionat cu "produse de masaj", dar de fapt nu erau produse de masaj, erau securi transparente cu bile la vârf, buzdugane cu capăt în formă de roşie sau ardei, toiage cu două tije şi cu ţepi la mijloc şi alte ciudăţenii din instrumentarul pentru tortură. În toiul trecerii mele cu ochii măriţi prin această pădure ameninţătoare, doi crabi albaştri cu spini dedicaţi masajului tălpilor m-au suit fără să-mi spună pe spinările lor şi m-au purtat în galop vijelios mai departe. Spaima mea a crescut când am auzit sunetul ritmat al cronometrelor care parcă vroiau să ne prindă din urmă, dar de fapt nu erau cronometre de bucătărie ... erau mere verzi, lămâi şi ouă ticăitoare. Solniţa elefănţel mi-a spus că de acuma primejdia a trecut şi m-a anunţat că dacă vreau să merg mai departe trebuie să iau ca mijloc de transport suportul de bijuterii. M-am conformat, dar de fapt nu era un suport de bijuterii, era o farfuriuţă cât palma, cu pinguin pe post de vizitiu. M-am micşorat iarăşi, m-am prins de ciocul pinguinului şi m-am trezit faţă în faţă cu pălărierul cel nebun ... de fapt era doar pălăria sa din plastic tare. Chiar şi aşa, tot nu m-a lăsat să plec până ce nu am servit un ceai într-o ceşcuţă păun. M-a rugat apoi să aleg una dintre husele sale pentru capete de chei. De fapt nu erau huse de chei, erau flori, căsuţe, animăluţe. M-am oprit la floarea soarelui pe care scria Cristina. Dar, de îndată ce am cules-o din suportul său, mi-am dat seama că am fost atrasă într-o capcană. Însăşi Regina-de-inimă mi-a răsărit în faţă acuzându-mă că i-am stricat grădina de flori. Era de fapt cutia de cadouri în formă de inimă neagră cu buline albe. Aprigă, regina a încercat să mă nimicească prăbuşind asupra mea pe suratele ei, zecile de cutii în formă de inimă de toate dimensiunile, roşii, roz, verzi şi mov. Mi-am spus că a venit momentul să fug. În cale mi-a răsărit iarăşi broscuţa ascuţitoare de ceramică... care de fapt era o broscuţă albastră plutitoare pentru acvariu. Am apucat s-o privesc doar cu coada ochiului.
Mi-am dat seama că sunt iarăşi în lumea reală când trecând dincolo de uşile magazinului m-am ciocnit cu un domn mustăcios cu plase pline de cumpărături în mână. Dar nici aici multe lucruri nu sunt ceea ce par a fi.

Continuare... (la ce-am scris mai devreme, după ce am cugetat)

Nu. Răspunsul este un categoric "Nu". N-are de ce să ma îngrijoreze. Sunt complet îndreptăţită să zic până nu mai pot "Şi ce?" şi să mă strâmb apatic până când îmi amorţesc buzele. La urma urmei sunt o fiinţă liberă. Şi mi-am găsit şi melodia pe care nu o ştiam că o caut.
( http://www.youtube.com/watch?v=5y7p06f0EWo )

"Şi ce?" ar trebui să mă îngrijoreze?

Cică se scumpeşte tot ce-i junk-food, îmi zice mie cu îngrijorare cineva drăguţ şi preocupat... Şi ce? vine răspunsul meu posac. Oricum alea nu-s bune. Păi da dar se scumpesc şi prăjiturile, anunţă în continuare preocupata mea simpatică. Şi ce? Pleoşcăie acelaşi răspuns impasibil din partea mea. Ce alea or fi mai bune?
Se scumpesc cam toate în jurul meu. Şi ce? Sunt oricum în stare de faliment de o lungă bucată de vreme, aşa că preţuri mai mari sau mai mici tot una-mi sunt. Se face mai rece afara, plouă şi bate un vânt urât. Şi ce? Oricum mi-e frig şi dacă e să mă bată vântul oricum mă bate. Dar e şi polei pe jos şi s-ar putea să mă accidentez daca-s neatentă. Şi ce? Am mai căzut şi cu alte ocazii, mi-am mai rupt şi oase. Am idei pe care nu le aveam până acum, îmi atrage atenţia o persoană de bună credinţă îngrijorată totuşi că aş putea gândi ceva mai mult ca înainte. Şi ce? Ideile oricum îmi vin şi-mi pleacă. Mixul de legumele congelate nu respectă mereu aceleaşi proporţii între legume şi asta nu-i corect, se ridică iarăşi o preocupare. Şi ce? Oricum tot legume congelate sunt şi tot în stomac ajung. N-am ţinut legătura cu anumite persoane care poate mi-ar fi fost utile, mi se atrage, tot binevoitor, atenţia. Şi ce? Sunt alte persoane prin preajma mea.
Păi aia nu-i în regulă, ailaltă lipseşte, pe încă una n-am făcut-o şi pe încă o alta am făcut-o, dar nu aşa cum s-ar fi aşteptat unii. Şi ce?

Hmm, dar acum stau şi cuget. Când spui de mai multe ori într-un interval relativ scurt de timp "Şi ce?" şi îţi afişezi o gură cu strâmbătură apatică pe faţă în timp ce te gândeşti că nu-ţi mai găseşti locul, nici scopul, nici ideile şi nici melodia pe care ai avea chef s-o asculţi ... oare e cazul să te îngrijorezi?

Dincolo de privire

Ce sălăşuieşte dincolo de privire? Când te desprinzi din mijlocul realităţii, plutind uşor pe gânduri cu ochii mari şi neclintiţi, ce lumi fantastice se deschid? Ce chip şi ce culoare devin eroii principali ai visurilor de-o fracţiune de secundă? Dincolo de privire se găseşte cel mai înfloritor atelier de creaţie a vitraliilor. În mijlocul său, demiurg înflăcărat, dansează în pas unduitor voinţa ghiduşă şi insuflă viaţă în vitralii ce ar umple de invidie orice catedrală gotică. Înconjurată de bucăţele de sticlă colorate şi scânteietoare, micuţe cât licuricii noaptea, voinţa face o primă piruetă. Lovite cu mâna graţios în salt de balerină, părticelele de sticlă albastre se agită ca râul de munte atins de zumzetul libelulei, se învârtoşează şi apoi planează uşor, se orânduiesc în mii de nuanţe şi tonuri pentru a crea ceruri, ape, ochi visători. Plutind uşor pe poante, voinţa antrenează-n mişcarea pletelor sale fluide ciobuleţele pictate în nenumărate intensităţi de roşu, care apoi în sclipiri explozive precum artificiile pe cerul unei noi zile, se presară peste tot în forme de maci, apusuri, focuri de armă şi obraji îmbujoraţi. Într-o nouă volută suavă voinţa înlănţuie cu glezna-i diafană fragmentele nenumărate de sticlă colorată în galben. Ele se prind energic în ghirlande spiralate ca de orhidee, se răsucesc săltăreţe şi se izbesc cu clinchet cristalin personificând raze de amiază, gălbenuşuri, păduri de fag în septembrie. Voinţa desprinsă de realitatea trupului îşi continuă arabescurile frenetice şi însufleţeşte mii şi mii de bucăţele scăpărătoare de sticlă colorată, dă naştere fiinţelor, spaţiilor, timpurilor şi întâmplărilor ireale. Totul se animă în vitraliile nevăzute ale voinţei jucăuşe. Dincolo de privire, când gândurile fug pentru o clipă, se găseşte cel mai măiastru atelier de vitralii.