Când totul e bine

Când totul e bine îţi dai seama că singurul lucru care a mai rămas de făcut e să mori. Atunci preferi ca nu toate să fie chiar în ordine, ca nu toate să fie chiar bine, ci să te mai lupţi pentru una alta, să te mai chinui pentru câte ceva, să îţi mai faci planuri şi să te mai simţi nemulţumit. Privind lucrurile-n felul ăsta, de ce-ar vrea cineva să fie totul bine?

O formă naturală

Am cunoscut odată un om, care iubea atât de mult, încât în cele mai triste şi deznădăjduite momente ale sale, vedea pe potecile pe care călca peticele de iarbă în formă de inimioare, bolovani în formă de inimioare, mâl în formă de inimioare.... la tot pasul. Unde alţii vedeau doar petice de iarbă, pietre, mâl... el vedea forma de inimă. De ce? Pentru că e un om ai cărui ochi pot percepe forma de inimioară, aşa cum sunt ochi care pot percepe mai multe tonuri de culoare în timp ce alţii nu pot. Sufletul omului ăstuia cunoaşte iubirea, adevărată, uneori chiar şi neîmpărtăşită, uneori chiar şi dureroasă şi de-aia percepe cu ochii forma de inimă a naturii.
Într-o vreme când eu eram deznădăjduită, am privit mai bine prin apa din râul prin care mergeam, şi am văzut pietrele în formă de inimă, una, şi încă una. şi încă una, atât de multe, de colorate, de toate mărimile. Niciodată nu mi-am imaginat cât de multe sunt, şi apoi am văzut inimile din frunze, şi buturugi şi nori şi modele pe blana animalelor ..... inima, un model atât de surprinzător de des desenat de natură.
Natura e plină de forme de inimioară, cred chiar că e una dintre cele mai des întâlnite forme pe care le produce. Doar că nu toţi au ochi să le vadă.

Despre reguli

Oamenii înţelepţi spun ca trebuie să experimentezi şi să simţi totul în mod personal şi interior. Sunt de acord cu ei. Şi am experimentat nişte lucruri. Şi până acuma am ajuns la o înţelegere personală şi interioară referitoare la reguli, reguli în general, orice fel de reguli: La naiba cu regulile, te tin pe loc.

lucrurile simple

lucrurile simple... sunt puţine...sunt concluziile la care ajung mereu, iar şi iar, după un timp le uit sau le las voit într-un con de umbră, mai trăiesc o bucată de timp, mai caut şi mai experimentez noi teorii, păreri, doctrine şi persoane, mă mai agit, mă mai isterizez sau mă mai traumatizez... şi când mă satur de toate astea, mă întorc în acelaşi punct pe care l-am ştiut mereu:
trebuie să fii maestru în a-ţi astupa urechile, să devi complet surd la tot, la absolut tot şi toţi din jurul tău, indiferent cum se numesc, cum apar,cum ajung până la tine, în fiecare minuţel şi clipă zi de zi... surd fără excepţii. Şi când ajungi la intersecţie de drumuri să îţi zici aşa: "Inimă, draga mea, unde ai chef să mergem noi acum?"