O chestiune de încredere

Omul care are încredere în cineva, pune o dată o întrebare, primeşte un răspuns şi asta îi e suficient, nu se mai îndoieşte deloc niciodată. Ştie, prin faptul că are deplină încredere, că vorba acelui cineva e mai mult decât suficientă, e literă de lege şi nu există altă variantă.
Omul care n-are încredere, dar îşi şopteşte şmechereşte că are, pune o dată o întrebare şi primeşte un răspuns. Şi parcă tot nu-i lămurit. Şi mai pune încă o dată întrebarea, şi primeşte acelaşi răspuns. Dar parcă tot nu-i lămurit şi mai pune încă o dată întrebarea, poate un pic inversând cuvintele ca să pară alta. Şi iarăşi primeşte acelaşi răspuns... Şi mai pune şi a 7-a oară întrebarea, variaţiune de formă pe aceeaşi temă, şi primeşte acelaşi răspuns... şi se ruşinează că după atâtea întrebări şi acelaşi răspuns mereu, ajunge să sâcâie poate pe cel întrebat şi afirmă cu tărie că din respect nu va mai întreba. Dar tot nu-i lămurit. Şi mai pune şi a 18-a oară întrebarea... şi culmea răbdării şi iubirii din partea celui întrebat, primeşte acelaşi răspuns. Şi parcă uşurel, abia de-acum începe să se încreadă în răspunsul repetat, sigur că nu e convins, dar măcar din politeţe se abţine să mai continue cu întrebările. Asta nu înseamnă că nu i-ar mai trece prin cap câteodată să o arunce şi pe-a 19-a, identică în conţinut.
Omul care nu are încredere, degeaba primeşte mărgăritare.

Eu şi Ţuchiana

...suntem o apă şi-un pământ. Eu n-o înţeleg ce-mi zice, ea nu înţelege ce-i spun (de fapt ne cam înţelegem dar ne prefacem că nu avem idee). Eu o rog mereu să-mi dea o lăbuţă de ajutor cu nişte probleme interesante, ea dă ochii peste cap plictisită. Ea mă mâţâie tot timpul să o îndop cu peşte şi ficat, eu pufăi că-i prea insistentă.
Ea ar da orice să ajungă în sfârşit în corp de om, eu mai mai că m-aş încumeta să renunţ la forma de om şi să fiu o pisică. Iar dacă la noapte, la fel ca în filme, cineva ar face schimb de suflete şi m-ar pune pe mine în corp de Ţuchiana iar pe ea în corp de Cristina... eu aş fi o pisică ratată fără nicio abilitate pisicească, ea ar face varză existenţa umană neavând nicio idee ce înseamnă să fii în piele de om. Pentru că niciuna dintre noi nu e pregătită să fie altceva. Eu n-am nicio idee de ce trebuie să locuiesc cu Ţuchiana, ea n-are nicio idee de ce a aterizat aici cu mine. Eu oricum n-am nicio idee de nimic, ea nici atât. Deci ne potrivim.

La ce-s bune hărţile

Nu am fost niciodată mare fan al hărţilor. Poate pentru că nu ştiu să le folosesc. Poate pentru că mi s-a părut mai amuzant să găsesc singură potecile şi potecuţele. Poate pentru că mereu am avut la îndemână câte o hartă care-mi arăta unde-s gropi, ce trebuie să ocolesc şi care-i calea cea mai scurtă spre destinaţie. Şi cu toate acestea am dat în gropile semnalizate şi am mers pe drumurile ocolitoare. La ce-or fi bune hărţile astea? De ce n-or fi hărţile echipate cu ce le tebuie ca să poată să te tragă de mânecă înainte să faci pasul greşit, sau şi mai bine, să poată face călătoria în locul tău? Dar mai ales, de ce n-oi fi luat eu niciodată destinaţiile suficient de în serios cât să învăţ să mă folosesc de hartă?

O regulă

Un prieten mi-a spus că atunci când apele sunt tulburi, orice mişcare le tulbură şi mai tare. În ape tulburi dacă vrei să treci de ele îţi ţii răsuflarea şi nu mişti nicio geană. E greu să stai pe termen lung aşa, mai greu decât orice triplu salt. Dar e prima regulă a oricărui prădător de elită.