Magnoliile de pe deal

O dependenţă aparte

Sunt femei dependente de sex, sau femei dependente de relaţii de cuplu, femei dependente de bărbaţi, sau de banii lor, sau de puterea lor, sau de orgoliul feminin... Eu nu sunt dependentă nici de sex nici de bărbaţi nici de celelalte ... sunt dependentă de sentimentul de dragoste. Şi nu ştiu care-i mai teribilă de fapt dintre toate dependenţele astea. Sunt dependentă de un drog al inimii, de senzaţiile de copleşire când respiraţia se opreşte în stern. E atât de îngrozitor de minunat să mă îndrăgostesc încât vreau să trăiesc aşa fără oprire. Nu simt dragostea în stomac sau în fluturii din stomac, nu i-am simţit niciodată. Simt dragostea direct în inimă şi în leşinul ei, în vena care-mi străbate gâtul, în plămânii care inhalează aerul sacadat, în înţepăturile din vârfurile degetelor, în slăbiciunea din coloana vertebrală, în chimicalele care-mi intoxică sinapsele nervoase. Pot să simt atât de puternic sentimentul de dragoste până când mă zdrobesc în bucăţele interioare, până când simt că mă prăbuşesc, până când aerul pe care-l respir mă arde, până când mintea se dispersează în pulbere şi corpul îmi pare rănit de sute de spini. Cineva înţelept mi-a spus cândva că nu se teme de nimic decât de el însuşi. Când dragostea îmi circulă prin corp şi minte, într-adevăr mă pot teme de mine însămi. Este cea mai extremă stare şi de-asta spiritul meu o caută mereu, mai avid decât în celelalte căutări. Sentimentul de dragoste este o dependenţă teribilă şi fascinantă. Şi n-are nimic de-a face cu sexul, cu bărbaţii, cu orgoliul, cu celelalte, are de-a face cu mine.

Gânduri orgolioase şi responsabilităţi milenare

Privind cu orgoliu nesăţios la una dintre capodoperele măiastre ieşite din mânuţa mea, un gând m-a lovit pe înserat (orgoliu pentru care am fost rapid taxată de regulile firii printr-o neatentă şi sănătoasă lovitură la genunchi - dar asta nu m-a împiedicat să-i mai ataşez încă o dată diabolic pozuţa în blogul meu). M-am gândit, ce s-ar întâmpla dacă: Pământul va fi lovit de cataclisme naturale şi războaie crâncene, omenirea va ajunge într-un hal fără hal şi cei foarte puţini supravieţuitori se vor sălbătici şi vor rămâne fără cunoaşterea tehnologiei şi a amintirilor din lumea de acum. Apoi, după multe mii de generaţii şi zeci de mii de ani, poate chiar milioane, oamenii se vor dezvolta iar şi printre altele vor crea tehnologii pentru investigaţii arheologice. Iar printre cele foarte puţine rămăşiţe ale unei îndepărtate civilizaţii vor descoperi exact desenul meu, "Flori onirice", în mod incredibil conservat în stare aproape intacta. Văzându-l vor considera că aşa trebuie să fi arătat lumea pe vremea strămoşilor lor. Şi astfel o omenire întreagă va trăi zeci de ani, poate secole, poate totdeauna, într-o mare eroare, din cauza unui vis al meu dintr-o noapte de primăvară cu muuulte milenii înainte. Eu sper printre altele, tot în mod orgolios, că vor descoperi şi blogul meu şi cheile spre a decoda limbajul oamenilor de acum ca să înţeleagă că nu era chiar aşa în lumea noastră, ci era chiar mai frumos de atât. Aşa că mă gândesc că până şi din simplul desenat al unor aiurisme apar responsabilităţi ce pot rămâne peste veacuri. Înţeleg de ce chinurile mele în Infern din cauza dezinformării celorlalţi ar putea să dureze mai mult decât aş spera, din te miri ce descoperiri arheologice stupide... gânduri de seară.

Mică, tristă, fără minte

Sunt mică şi inconştientă, atât de mică şi atât de inconştientă încât nu pot să fiu altfel decât tristă atunci când lucruri se întâmplă şi îmi rup inima. Sunt atât de mică şi lipsită de înţelepciune adevărată încât lucruri se întâmplă şi mă dor crâncen în cascade, pentru că nu pot să văd dincolo de mărunţimea şi micimea gândurilor mele. Nu pot să ating planurile şi rosturile mult mai mari decât mine, sau decât micii de lângă mine, şi atunci de la nivelul meu mic plâng şi mă lamentez că nu e drept, când poate ar trebui să zâmbesc cu bucurie liniştită. Sunt atât de mică şi de lipsită de judecată încât am uneori senzaţia că pot schimba lucrurile şi situaţiile după ceea ce gândesc eu în felul meu mărunt şi meschin, ca un fel de Dumnezeu orbit. Dar lucrurile se întâmplă mereu după planul lor mare şi deştept, eu însă nu-l pot vedea şi plâng. Nu zâmbesc ci mă zbat atunci când de fapt ar trebui să ştiu şi să mă bucur, nu fac decât să sper că unele sufleţele care se îndepărtează revin la timpul potrivit poate în alte forme mai bune şi mai fericite.
Sunt mică, tristă, fără minte. Şi m-am săturat să fiu aşa.

Ingredientul numit: Lene

Lenea e un mare şi umflat ingredient universal. E în aproape orice şi m-a surprins când am constatat lucrul ăsta. În toate trăsăturile, gândurile sau acţiunile rele sau nepotrivite apare asociată lenea, e ca un fel de featuring în vogă. Toate colaborează cu lenea. Şi mai teribil e faptul că şi multe trăsături, gânduri sau acţiuni bune fac featuring cu lenea. Non-acţiunea lucrează cu lenea, acţiunea lucrează cu lenea. În minciunile pe care ni le turnăm cu graţie nouă înşine e şi lenea colaboratoare de proiect. Lenea e depistată uneori drept ceea ce este, alteori apare mascată în forme de nici n-ai zice că e ea, dar tot ea e. Lenea e un star pe cinste, îşi schimbă tot timpul look-ul, ca să rămână mereu surprinzătoare în preferinţele publicului.
În faptul că m-am spălat pe păr şi nu mi-am făcut mai întâi tratament pentru regenerarea sa cu ulei de măsline, e lenea. În faptul că după ce am alergat mi-am lăsat jacheta pe canapea şi abia după ce mi-am făcut baie am pus-o la locul ei, e tot lenea. În faptul că mă gândesc să scriu postul ăsta despre lene de câteva zile şi îl scriu abia acum.. e tot lenea.
Lenea e în capul listei mele cu ingrediente detestabile şi de înfruntat.

Realitate şi mit

Mai jos, în figura 1 apare ceea ce zoologii numesc "Maimuţa urlătoare" sau "Alouatta". Ea trăieşte în America Centrală şi de Sud şi presupun că ... urlă. Ceea ce zoologii nu ştiu încă este că Alouatta tinde să devină doar un mit pentru că în realitate, adevărata Maimuţă urlătoare locuieşte la mine în gazdă de câteva zile. Ea apare în figurile 2 şi 3, are 10 zile, bea lăptic din biberonul-seringă, se agită, câteodată mai doarme şi zgârie cu gheruţele foarte ascuţite. Iar în cea mai mare parte a timpului, zi şi noapte ... urlă ... şi urlă din nou. Eu sper că atunci când va mai creşte maimuţica asta se va transforma printr-o minune în motănel. Altfel zău că Aluatta nu mai rămâne decât un mit.

Figura 1. Maimuţa urlătoare, o impostoare, creşte în America Centrală şi de Sud

Figura 2. Adevărata maimuţă urlătoare, creşte în apartamentul meu

Figura 3. Idem Figura 2

Mi-am promis (III)

Mi-am promis cu ceva timp în urmă, şi pe urmă mi-am mai promis iară de câteva ori de reamintire, iar astăzi îmi mai promit încă o dată pentru totdeauna: să nu mai iau în seamă timpul, timpul meu ... timpul ca timp. Nu mai sărbătoresc pentru mine trecerea timpului, sărbătorire căreia deja nu-i mai văd rostul, nu mai cronometrez trecerea timpului, vreau doar sa ma desprind de el şi să îl trăiesc aşa prezent cum e, cât e. Sigur nu pot sa mă detaşez de convenţiile sociale, că doar mi-e dat să trăiesc într-o societate, dar pentru mine şi sufleţelul meu lucrurile astea nu mai au şi încerc cât mai mult să nu mai aibă profunzime. Nu-mi mai sunt evenimente ziua mea de naştere, împlinirea a nu ştiu cât timp de la nu ştiu ce, ziua cutare din viitor în care voi face mai ştiu eu câte. Nu le mai vreau importante. Social sunt sărbători ale timpului la care particip şi îmi plac ca moment de interacţiune cu oameni nu ca pretext. Dar, deşi fizic particip la astfel de sărbători şi mă bucură mult sau mă întristează mult, în funcţie de motivul evenimentului, intim, în locul cel mai cufundat al inimii mele, nu le mai vreau importante. Şi îmi iese treaba asta din ce în ce mai mult. Şi constat că îmi e tare bine. Şi am convingerea că unele suflete ajung după îndelungi eforturi să trăiască definitiv în afara timpului. Iar sufletele astea cred eu că gustă dintr-o fericire aparte.

M-am reprofilat şi-s mândră

Cine credea că n-o să supravieţuiesc crizei economice şi n-o să-mi găsesc calea, se înşela. Şi cred că nu mă cunoştea suficient de bine. Mi-am găsit un nou job. M-am reprofilat pe măturatul de poduri. Şi sunt mândră din cale afară de noua mea ocupaţie! Lucrez în aer liber, mi-am găsit şi un pod mai puţin circulat care nu se murdăreşte prea rău, iar în zilele cu vreme proastă am libere la fel de bine plătite ca zilele lucrătoare. De încântată ce sunt cred că o să înfiinţez o asociaţie.

O stranie senzaţie de mine

Sunt momente în care mă simt mai mult eu şi momente în care mă simt mai puţin eu. Şi cel mai mult eu mă simt atunci când merg la pas, pe drum îndelungat de ţară, printre grădini, livezi şi dealuri. Când merg kilometrii întregi printre foşnet de frunze, concerte pe înserate ale păsărilor, uneori râu cu apa rece alteori ploicică blândă ca de primăvară, lătrături de căţei şi adieri uşoare de fum din coşurile caselor. Şi merg şi tot merg şi abia atunci mă cuprinde o stranie senzaţie de mine. De cel mai puternic mine, mai mult decât delectarea văzului, a mirosului, a auzului şi a restului de simţuri. Mai mult decât contemplarea încântătoare a locurilor pe care le am în inimă de mică. Mult mai mult, ca o stranie senzaţie de mine părticică a grădinilor, a dealurilor, a vântului, a fumului, a trilurilor, a paşilor pe drum ... şi toate bucăţele din mine. Un fel ciudat de Tot.
Senzaţia asta am avut-o întotdeauna pe drumurile mele de ţară şi am conştientizat-o adesea. Iar abia acum îmi dau seama că era încă de la originile mele, aşa îmi explic faptul că prima mea dorinţă din copilărie a fost să mă fac cioban, să străbat mereu la pas drumurile de ţară şi de munte.

Capodopere de Argeş

"COPACUL VRĂJITOR"


"FLORI ONIRICE"

Reţete sigure (I)

Pentru a obţine un somn de calitate în amiaza mare şi a lăsa neîncepută pictura planificată, se procedează după cum urmează:
- lasă pe motănel să se suie în poală, să se întindă ca o plăcintă după bunul plac
- aşeză mâna pe burtica lui şi acordează-ţi respiraţia la ritmul sacadat al lui motănel
- tolăneşte-te în scaun şi lasă soarele să te toropească iar vântuleţul de munte să te mângâie
- lasă-ţi urechile şi gândurile legănate de torsul lui motănel şi de cântecele ritmate ale piţigoiului
În paşi tiptili, sufletul va ieşi ţopăind şi zâmbind în lumea viselor mână în mână cu sufleţelul lui motănel.

Lucruri aproape uitate

Trăind în locul în care trăiesc întamplător o mare parte a timpului meu actual, aduce după sine uitări şi imposibilităţi ale unor lucruri din categoria celor ce te îmbibă cu încantare şi seninătate. De cate ori îmi amintesc eu de stele? E drept că îmi amintesc de mult mai multe ori decat media - dar asta e o altă poveste. Dar întrebarea cea mai cruntă este de cate ori îmi parfumez privirea şi vibraţiile interioare cu luminoasa aromă a cerului înstelat. Cam puţin, de mult prea puţine ori. De-aia atunci când îl privesc în toată splendoarea şi măiestria sa de cer negru dens şi copleşit de stele, mi se pare că văd un fenomen rarisim. Tresar cu surpriză şi fascinaţie la vederea sa şi mă surprinde surpriza pe care imaginea stelelor limpezi mi-o crează. Aş zice că parcă nori negri mi-au înceţoşat memoria cerului înstelat până la punctul în care mi-am scos din reflex realitatea sa, în care aproape l-am uitat. Mult prea rar văd bolta nopţii cu puzderie de stele. Nu că n-aş observa-o de mi-ar fi înaintea ochilor, dar locul în care trăiesc întâmplător în cele mai multe nopţi ale timpului meu prezent ascunde stelele, le-a şters de mult din realitatea cotidiană. Dar mai există şi locuri unde frumuseţea obscură a nopţii este stăpânită de amprente interminabile şi sclipitoare de stele, atât de magnifice la vedere încât te simţi dezarmat şi copleşit. Mic şi mizerabil din cauză că le-ai putut aproape uita vreodată. Din fericire, trăiesc uneori şi în astfel de locuri de poveste, dar nu suficient de multe nopţi încât să nu mai tresalt la surpriza cerului înstelat.