Sunt mică şi inconştientă, atât de mică şi atât de inconştientă încât nu pot să fiu altfel decât tristă atunci când lucruri se întâmplă şi îmi rup inima. Sunt atât de mică şi lipsită de înţelepciune adevărată încât lucruri se întâmplă şi mă dor crâncen în cascade, pentru că nu pot să văd dincolo de mărunţimea şi micimea gândurilor mele. Nu pot să ating planurile şi rosturile mult mai mari decât mine, sau decât micii de lângă mine, şi atunci de la nivelul meu mic plâng şi mă lamentez că nu e drept, când poate ar trebui să zâmbesc cu bucurie liniştită. Sunt atât de mică şi de lipsită de judecată încât am uneori senzaţia că pot schimba lucrurile şi situaţiile după ceea ce gândesc eu în felul meu mărunt şi meschin, ca un fel de Dumnezeu orbit. Dar lucrurile se întâmplă mereu după planul lor mare şi deştept, eu însă nu-l pot vedea şi plâng. Nu zâmbesc ci mă zbat atunci când de fapt ar trebui să ştiu şi să mă bucur, nu fac decât să sper că unele sufleţele care se îndepărtează revin la timpul potrivit poate în alte forme mai bune şi mai fericite.
Sunt mică, tristă, fără minte. Şi m-am săturat să fiu aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu