O altă ghicitoare

Mă întreb... oare ce efect vor avea cam 25 de kg puse surplus pe un om cam de 50 de kg pe traseu de urcuş, de multe ore, sus în munte?
Hmmm... nu ştiu încă răspunsul la această ghicitoare. Dar îl voi cunoaşte cu siguranţă după 8 august.

Soiuri de balene, soiuri de delfini

Dumnezeu a făcut în lumea asta soiuri nenumărate de plante şi de animale. Şi le-a orânduit pe fiecare într-o armonie minunată, fiecare cu regulile sale, cu obiceiurile sale, cu structura fizică şi psihică caracteristică. Şi le-a lăsat Dumnezeu pe fiecare cu teritoriul şi specificul său să convieţuiască într-un ecosistem încântător, dar să nu se amestece. Căci, dacă forţele celeste ar fi vrut ca soiurile diferite să se amestece, le-ar fi făcut de la bun început compatibile şi n-ar mai fi fost vorba decât de un singur soi uniformizat în toată lumea, ceea ce ar fi fost mult prea lipsit de imaginaţie pentru capacităţile reale ale creativităţii divine.
Aşa zice legea firii, iar cine caută să meargă împotriva ei se trezeşte prins în suferinţe. De exemplu poate că unele balene ar vrea să se amestece cu delfini, sau invers, şi pot chiar să încerce. Vor avea cea mai mare bunăvoinţă, vor face sacrificii şi vor încerca să se integreze în lumea celorlalţi, dar până la urmă după multe zbateri, ceva li se va părea obositor, chinuitor şi vor începe nenumărate suferinţe psihice sau fizice. Dacă dorinţa balenei de a rămâne printre delfini, sau a delfinului de a rămâne printre balene, va fi atât de puternică şi de încăpăţânată, se poate ca această zbatere să se prelungească întreaga viaţă, si cele doua soiuri de mamifere acvatice să se chinuie până la capătul zilelor, rănindu-se în propria natură intimă.
La fel ca în cazul celorlalte animale şi printre oameni au fost create soiuri şi soiuri. Şi în acelaşi mod amestecul soiurilor nu a făcut decât să ducă la suferinţe eterne. Dar în timp ce animalele se recunosc după penaj sau după blană ori feromoni, oamenii în aparenţă seamană, şi nici măcar culoarea pielii nu e criteriul de diferenţeiere a soiurilor, pentru că la oameni diferenţele de soiuri sunt la nivel profund şi nu la cel al aparenţelor fizice. (Forţele divine au mai mari pretenţii de la oameni decât de la animalele celelalte şi dându-le inteligenţă superioară s-au aşteptat s-o şi folosească în distingerea soiurilor adecvate, aşa dacă i-ar fi ajutat pe oameni să se recunoască simplu după pene sau blană, ar fi fost şi oamenii doar nişte guguştiuci pufoşi sau nişte maimuţele cu fundurile roşii) Oamenii au şi ei intuiţia după care s-ar putea recunoaşte ca făcând parte sau nu din soiuri compatibile, dar nu prea o utilizează. Tocmai din acest motiv, dacă la alte tipuri de animale sau plante combinaţiile dureroase apar rar, la oameni acestea zburdă pretutindeni şi în număr impresionant de mare. De-asta mulţi se chinuie cu încăpăţânare pe perioade lungi sau poate o viaţă întreagă încercând să se adapteze alături de alt soi sau să schimbe după ei pe celălalt, compromiţându-şi ceea ce ar fi putut să fie armonios şi natural. Am întâlnit de-a lungul timpului multe combinaţii de-astea chinuitoare şi toate s-au întâmplat din cauză că oamenii n-au vrut să-şi folosească capacitatea de înţelegere şi nici să renunţe la încăpăţânare sau orgolii.

Dar cum întotdeauna există o speranţă pentru orice, o să mai zic că şi în cazul de faţă există o singură cale prin care o balenă poate deveni delfin. Intervenţia divină miraculoasă care să transforme ori balena ori delfinul în soiul celălalt. Dar asta nu se poate face prin încercările disperate ale celor două soiuri, prin datul cu capul de pereţi, prin vorbe bune sau vorbe rele, ci numai prin magia divină.
Cine are minte, s-o deschidă, că blană sau pene sigur n-o să aibă niciodată.

Cheia diferenţierii la iubiri

Printre 'iubirile' de cuplu există mai multe tipologii...

*iubiri 'fals mi-s io dar mi-eşti şi tu' - adică o relaţie între doi oameni în care ambii au un anumit interes de o cu totul altă natură decât cea emoţională, o convenienţă cu beneficii reciproce;
*iubiri 'cu aburirea părţii adverse'- o relaţie în care doar unul dintre cei doi are un anumit interes de o cu totul altă natură decât cea emoţională, celălalt fiind prins emoţional;
*iubiri 'sprint pe ultima sută de metri' - când cel puţin una dintre persoanele implicate consideră că are o vârstă la care trebuie să pună mâna pe cineva, indiferent că e potrivit sau nu, în ideea că aceasta este ultima şansă de a se mai cupla cu cineva în această viaţă;
*iubiri 'căldurică păturică' - când măcar unul dintre cei implicaţi stă în relaţie dintr-un confort convenabil, pentru a fi alintat sau răsfăţat, pentru a înlocui atenţia oferită de părinţi, fără a exista însă cine ştie ce tremur de inimi;
*iubiri 'rău cu tine dar mai rău numai cu mine' - relaţiile în care cel puţin unul dintre protagonişti are teamă de singurătate, nici măcar nu simte mare lucru pentru celălalt dar teama şi oroarea de a fi pe cont propriu îl mână în relaţie oricum ar fi ea, bună,rea;
*iubiri 'cu cadavrul în casă' - relaţii care până la un anumit punct s-au încadrat într-una din celelalte categorii, şi după o vreme s-au uscat, au murit definitiv toate interesele de natură emoţională sau de orice alt fel dar cei doi continuă să convieţuiască în vechile ritualuri fie din cauză că există copii la mijloc, un domiciliu comun, mulţi ani în spate şi cine ştie câte şi mai câte motive;
*iubiri 'aurul proştilor' sau 'pasiune cu foc de artificii şi fluturi în stomac în acelaşi timp' - după cum spune şi denumirea, sunt acele relaţii în care cei doi nu pot sta dezlipiţi unul de celălalt, ar fi în stare să facă orice nebunie, se doresc continuu, se visează şi zi şi noapte, li se văd zâmbetele pierdute pe faţă în permanenţă. Acele iubiri despre care toată lumea afirmă că 'iubirea dispare oricum în trei ani';
*iubiri 'aur pur' sau 'iubire de-aia de n-ar fi nu s-ar povesti în poveşti' - de fapt singura categorie în care cuvântul iubire este cu adevărat corect utilizat, acelea care cresc în timp, acelea în care chiar dacă dispare sexualitatea, sau nici nu s-a ajuns vreodată la ea, sentimentele rămân la fel de puternice. Acele relaţii în care el şi ea stând la două ferestre, alăturate, mari, înainte de răsăritul soarelui, privind afară la fulgii imenşi şi rotunzi de nea, fără a se atinge sau a rosti nimic, fără a şti dacă se vor mai vedea vreodată sau dacă se vor îmbrăţişa vreodată, simt cu cea mai mare siguranţă, dincolo de gânduri, că fac parte din aceeaşi figură geometrică, două bucăţi cu îmbinare perfectă.

Cu sigurantă mai sunt si alte tipuri de iubire pe care nu mi le-am amintit acum, sau pe care nici nu le-am constatat vreodată, deci nu pot spune că am epuizat categoriile de iubire doar prin enumerarea de mai sus.

Mulţi oameni în lumea asta, aflaţi în diverse categorii de 'iubire' se mint singuri că trăiesc iubirea autentică. Cert este că cine a avut măcar o dată ocazia să trăiască crâmpeie din ultima categorie de iubire, scântei de iubire de-adevăratelea, va căuta mereu conştient sau inconştient să ajungă iar la aşa ceva, niciuna din celelalte categorii nu îi va mai fi total pe plac şi nu îi va mai aduce linişte, chiar dacă la prima vedere se va minţi singur/ă că este mulţumit/ă. Aceşti oameni atât de norocoşi sunt puţini în lume, dar o dată impregnaţi cu cunoaşterea nivelului sublim al inimii, nu vor uita niciodată aroma sa.

Dacă în cazul primelor categorii de iubire diferenţa se poate face clar şi simplu pentru aproape oricine, în cazul ultimelor două categorii, 'aurul proştilor' şi 'aurul pur', diferenţa este extrem de greu de realizat, la fel ca în cazul pepitelor. Majoritatea celor ce au trăit măcar o dată iubirea din categoria 'aurul proştilor' va susţine că a trăit iubire autentică. Deşi este greşit. Iubirea şi 'iubirea' în acest caz sunt atât de greu de diferenţiat... îi înşală de cele mai multe ori chiar şi pe cei care au trăit cândva iubirea 'aur pur'.
În ultima vreme am auzit oameni descumpăniţi, dornici să trăiască iubirea din categoria cea mai elevată care însă ridică din umeri disperaţi.. 'Şi cum să recunosc eu care e iubirea din pasiune şi iubirea reală? Cum să fac diferenţa? Cum?'
Ei bine mi-am dat seama că există o cheie subtilă de diferenţiere. Adică există mult mai multe chei de diferenţiere. Dar mi-a trecut prin minte o cheie pe care nu o luasem până acum în considerare. Şi care ar putea fi de folos şi altora. Mi-am amintit de un film văzut cu mai mulţi ani în urmă în care eroul principal s-a clonat în mai multe exemplare fără ştirea soţiei lui iubite. Şi într-un anumit moment cei patru clonaţi pleacă toţi împreună cu o maşină şi la semafor opresc chiar în paralel cu maşina în care se afla soţia respectivului. Ea îi priveşte uimită, consternată, îşi scutură chipul şi plecând de la semafor îşi spune zâmbind cu voce tare ceva de genul 'Deh, asta e iubirea, sunt atât de îndrăgostită încât văd chipul lui în toţi bărbaţii care-mi ies în cale'. Ei bine... lucrul ăsta chiar se întâmplă şi în realitate şi nu este vorba de clonaţi ci de iubire iubire.
Cheia asta zice că: dacă n-ai mai văzut persoana specială de luni de zile, sau poate de ani şi poate nici n-ai mai vorbit în tot acest răstimp cu ea, dar în pofida acestui timp trecut ţi se pare că-i vezi chipul în alte persoane şi tresari mereu când preţ de câteva secunde ai impresia că necunoscuţii sau necunoscutele sunt acel om special ... e vorba de dragoste din categoria 'aurului pur' şi autentic.
Părerea mea.

Să nu te surprindă

Din seria 'dacă semnezi, să nu te surprindă', face parte şi chestiunea cu: dacă zici că nu aştepţi să primeşti răspuns să nu te surprindă că nu primeşti niciun răspuns.
Adică lucrurile simple, evidente, pe care din prostia şi complexitatea minţii omeneşti le complici şi ies tocmai pe dos. E limpede că dacă spui unui om că la afirmaţiile tale nu aştepţi niciun răspuns, de partea celaltă nu se va da niciun răspuns, conform dorinţei pe care ţi-ai exprimat-o. Şi acest fapt ar trebui să te mulţumească că doar e în ton cu ceea ce ai declarat că vrei... În aparenţă corect, în profunzime fals. Din moment ce ai făcut nişte afirmaţii, pe undeva aştepţi totuşi un răspuns în cuvinte,o părere, că doar de-aia ai avut de la bun început intenţia să comunici cu cineva şi nu ţi-ai ţinut doar un discurs ţie însuţi. Dar prostia omenească te-a împins să zici că nu vrei răspuns din unul sau mai multe din următoarele motive: vanitate, amor propriu, teamă de posibilul răspuns, dorinţa de a-ţi menţine o imagine cool şi neidentificată cu problema în sine, îndoiala privind inteligenţa deciziei de a spune respectivele lucruri în acel moment, ideea că poate prin negarea aşteptării răspunsului vei reduce tensiunea celăluilalt şi posibil să mai existe şi alte motive. Toate aiureli, toate prostii şi înşelăciuni psihologice... În loc să zici clar că aştepţi un răspuns rapid, altfel nu te-ai fi obosit să spui ceva.
Dar cât timp te încurci cu aceste prostii şi orgolii să nu te surprindă că eşti un prost cu o viaţă complicată. Şi în mod evident cât timp zici că nu aştepţi răspuns, să nu te surprindă dacă nu primeşti niciunul.

Vampirul cu 3 colţi

Cine mă cunoaşte ştie că am o slăbiciune pentru poveşti cu vampiri. Nu orice fel de vampiri, desigur. Vampiri arătoşi, tonifiaţi, cu aer uşor aristocratic şi confuz, capabili de romantisme neaşteptate şi inocente, gata oricând să te salveze din pericole de nebănuit, doar pentru a se retrage apoi discret ca şi cum n-ar fi făcut mare lucru, sărutându-ţi cu rafinament mâna. Dar genul ăsta de vampiri nu există cu adevărat decât în fantezii.
În realitate încep să cred că există un soi de vampiri ceva mai diferit faţă de cei descrişi în cărţi, şi că unul dintre ei se adăposteşte la mine în casă. M-am trezit de dimineaţă doar pentru a constata că am trei rănişoare care mă ustură în tâmplă. De lovit nu-mi amintesc să mă fi lovit pe undeva, de zgândărit nu m-am zgândărit, nici opera vreunei insecte nu-i, nici somnambulă nu sunt decât rar şi până acum nu m-am accidentat. Singura explicaţie este că am de-a face cu un fel mai aiurit de vampir. Un vampir cu trei colţi care nu preferă jugulara ci tâmpla că şi asta-i vascularizată şi gustoasă.
Chiar dacă este vorba de un vampir, în acest caz este limpede că nu e genul de vampir pe care-l prefer. Aşa că ar fi indicat să plece cât mai repede din casa mea, decât un vampir cu trei colţi mai bine lipsă.

Da, sunt o persoana care 'zburdă'

Pentru toţi cei care de-a lungul timpului m-au acuzat sau care vor mai fi tentaţi să ma acuze pe viitor ca nu stau locului, că îmi place să merg pretutindeni în plimbări, să plec în excursii, să mă văd cu prieteni şi amici, să am activităţi permanente alături de oameni şi de multe ori departe de casă - într-un cuvânt că îmi place să 'Zburd' (după cum mi s-a reproşat); pentru toţi cei care vreodată şi-au dorit să mă lege de calorifer (chiar aşa am fost ameninţată, nu este doar o figură de stil proprie), să stau mai degrabă pe lângă casa omului şi să nu ies afară fără stăpân, sau să stau să aştept să vină rândunicile pentru a face un anume lucru,
am de zis următoarele:

* Nu eu am o problemă că îmi place să 'zburd' ci problema e a acelora care consideră că faptul că îmi place să fiu activă şi să mă plimb prin locuri frumoase sau să fac lucruri pe cont propriu este un lucru condamnabil, poate că ei dau o semnificaţie umplută cu conţinut negativ şi greşit acestui fapt din cauză că aşa procedează ei şi nu se pot controla, pe principiul 'Hoţul strigă primul hoţul'. Dar eu ştiu foarte bine ce fac şi că 'a zburda' pentru mine nu înseamnă a prejudicia pe alţii, sau a neglija lucrurile pe care m-am angajat să le fac, sau a mă comporta greşit, sau a înşela oamenii sau alte lucruri reprobabile. Înseamnă doar că spiritul meu neliniştit mă îndeamnă mai degrabă să fac lucruri decât să stau să vegetez. Şi că ştiu când le pot îmbina pe toate în mod eficient şi procedând corect faţă de ceilalţi.

* Întotdeauna am 'zburdat', 'zburd' şi acum, şi cu siguranţă voi 'zburda' şi pe viitor, alături de cineva sau singură. Şi dacă paşii mei vor trebui să meargă într-o zi pe drumuri prăfuite din lumea asta, vor merge, pentru că înseamnă că am ceva important de făcut şi că voi face acel lucru ţinută de mână sau nu. Şi dacă într-o bună zi pensulele mele mă vor ajuta să am o expoziţie de pictură la, să zicem aşa un oraş la întâmplare, de exemplu, Amsterdam (ipotetic, că poate nu voi avea nici vreo expoziţie la mine în casă)voi fi acolo să susţin ceea ce sunt.

* Da, sunt o persoană care 'zburdă' şi nu e vorba de ceva ce trebuie tratat, sau vindecat cu timpul, pentru că nu este o boală sau ceva rău. E vorba că aşa sunt eu din fabricaţie, iar astea sunt lucrurile pe care le am eu de făcut în această viaţă, să fiu în preajma oamenilor, să fiu pe drumuri. Nu răpesc timpul nimănui, nu chinui pe nimeni.

*Cine nu poate înţelege că 'zburd', cine mă acuză de faptul că 'zburd' , ca şi cum acest lucru ar fi un lucru greşit faţă de ceilalţi, în loc să stau la vatră, aşteptând ca viaţa mea să fie croită din alte părţi, s-ar putea să aibă o problemă cu sine însuşi. Cine mă iubeşte mă iubeşte, cine mă urăşte mă urăşte. Eu una, ştiu şi ce responsabilităţi îmi asum când cică 'zburd' şi că pentru orice pas bun sau greşit dau socoteală unor Foruri Înalte.

*Bun, acuma că am declarat public faptul că 'zburd', mai are cineva vreo problemă cu mine?

'Abort game'

De la o vreme îmi dau seama că una dintre cele mai mari dorinţe ale mele (am mai multe) pentru atotputernicul Dumnezeu este să-mi instaleze un buton la dispoziţia mea, gen 'Abort game', aşa cum au de exemplu jocurile pe calculator. Să-l pot apăsa atunci când consider că e suficient cât mi-am pierdut timpurile, gândurile, inimile prin jocuri şi joculeţe din lumea asta. Şi să ies instant şi total din oricare scenariu sau conjunctură - psihic, emoţional, fizic şi din toate punctele de vedere posibile. Să nu mai trebuiască ca între momentul în care conştientizez că vreau să închei joculeţul, oricare ar fi el, şi momentul în care acest lucru în sfârşit se petrece în toate dimensiunile mele şi în toate nivelurile de profunzime ale lor, să treacă ore, zile, uneori chiar ani.
Îmi doresc să pot să mă decuplez, oricând consider necesar, complet şi automat de orice mă implică în lume. Şi să rămân apoi în linişte absolută într-o pădure ruginie de arţar, unde să nu existe nici urmă de adiere nici de suflet, nici urmă de dorinţă nici de tremur, să zac întinsă pe frunzele proaspăt căzute şi să nu fie asupra mea decât lumina călduţă a soarelui care se strecoară printre frunzele încă dese, rămase pe crengi.

Colţuri de bucurie

Cine-a zis că dacă nu trăiesc în locurile care-mi plac mie cu ierburi şi verdeţuri multe, cu stele pe cer, cu ciripituri de păsări şi fructe culese direct din copaci, nu mă pot bucura de toate acestea?
Chiar şi în oraşul în care locuiesc printre betoane, în spaţii închise de bloc şi vânzoleli de maşini mă pot delecta cu elementele din dorinţele mele. Zilele astea mi-am amintit cu bucurie pură cum e să mănânci fructe de prin copaci. M-am delectat cu dude şi corcoduşe culese cu obrăznicie direct din copacii ce mi s-au ivit în cale printre asfalturi şi maşini. M-am trezit în zori de zi în triluri parcă nepământene de păsări. Seara m-am încântat acompaniată de concerte sublime de greieri, privind din balconul meu la cerul înstelat, care rar se arată în oraş, dar uite că uneori se arată. Mi-am gâdilat inima cu susur de apă curgătoare şi pescăruşi, trecând pe marginile betonate ale râului din mijlocul oraşului.
Există chiar şi în mijlocul celor mai mari medii urbane, colţuri de reală bucurie. Singura problemă este că tind să fie copleşite, acoperite, mascate, de toate celelalte lucruri artificiale. Rămân în minoritate şi aproape că nu mai sunt băgate în seamă, chiar dacă fizic nu au dispărut de tot. Dar există, e suficient să-ţi aminteşti de ele.

O poveste cu balauri personali

În seara asta mi-a trecut prin cap o poveste. Una nu tocmai drăguţă. O poveste cu balauri personali. Şi eu am balauri, ai mei şi doar ai mei. Şi alţii îi au pe ai lor. Fiecare cu balaurii lui. Balaurii personali, într-adevăr din ăştia am o bogăţie. Îi văd, îi simt când mă mişcă cu sfori de marionetă. Îi văd şi la ceilalţi oameni, cum îi împing cu rânjete subtile să facă gesturi sau să spună vorbe. Da, am ochi, în cele mai multe momente, pentru balaurii personali şi pentru balaurii celorlalţi, dar mai puţin forţă şi arme să le retez capetele mereu regenerate. Dar asta cu armele e o altă poveste. Povestea din această seară este una la fel de teribilă. Este povestea acelor balauri pe care-i văd la alţii şi pe care respectivii deşi cred că-i ştiu de fapt nu-i observă. Este povestea teribilă a balaurilor care sunt atât de subtili, de abili şi de maeştrii într-ale deghizărilor şi invizibilului încât scapă atenţiei proprietarilor lor. Eu îi văd la alţii, îi văd cum scapă rafinaţi atenţiei respectivilor. Chiar dacă le atragi atenţia ei nu îi pot vedea. Şi atunci mă scutur cu groază şi cu un fior rece pe propria-mi spinare... Astfel de balauri din soiul cel mai periculos cu siguranţă am şi eu. Şi, evident nu-i văd... Poate nici n-am urechi să îi aud pe alţii povestindu-mi de ei. Balauri invizibili de coşmar. Cum poţi vedea ceva ce nu se vede? Te-ai putea înarma cu un alt soi de vedere... Apoi ei se vor deghiza din nou, iar tu va trebui iar să obţi un alt soi de vedere... şi tot aşa, ca într-o cursă nebună a înarmării. Iar asta e o poveste teribilă, de-ţi îngheaţă sângele în vene.

De ce-aş cânta la pian?

De ce-aş cânta la pian, dacă de fapt dorinţa mea a fost mereu aceea de a cânta la orgă?
Aşa mă întreb de la o vreme. De când mi-am amintit că de când mă ştiu am adorat orga. Mult timp cât eram mai mică îmi doream să cât la orgă şi mă emoţionau până la lacrimi suntetele sale. Mulţi ani mai târziu m-am tezit cu gândul că aş vrea să iau lecţii de pian... De ce? De fapt eu vreau să învăţ să cânt la orgă. De ce aş face altceva decât exact ceea ce am simţit mereu?
Dar întrebarea cea mai grea este: De ce aş uita vreodată ceea ce am simţit că doresc de când lumea? În umbra acestor fapte...dorinţa mea trecătoare de a vrea să cânt la pian pare îngrozitoare din simplul fapt că pentru un timp am uitat că mie mai presus de orice îmi place orga, fie ea mai dificil de învăţat şi mai puţin accesibilă decât pianul.

Tolomac

Tolomac, face parte din categoria cuvintelor pe care nu le utilizez în mod frecvent şi pe care nici nu le aud decât rar în jurul meu. Sună caraghios, are iz de învechit, are şi o mică aromă de ceva indulgenţă. Niciodată nu mi-aş vărsa nervii pe cineva numindu-l tolomac, pentru că mă bufneşte râsul la pronunţarea cuvântului. E ca şi cum aş vrea să cert serios pe cineva şi i-aş zice drăguţule. Totuşi termenul mi-a atras atenţia recent şi mi-am dat seama că se poate defini în mai multe feluri. Din acest motiv am decis să clarific termenul de tolomac aici şi acum.
TOLOMAC
= (om) molâu, tont, bleg
= (om) grosolan,bădăran, mitocan, ţopârlan, mârlan
= (om) de aproape 31 de ani, care zburdă în parc după ploaie, care se caţără pe obstacolele pentru biciclete cu senzaţia clară că de la ploaie acestea sunt alunecoase şi există mari şanse să derapeze pentru că are încălţări nepotrivite, care până la urmă se caţără ca să vadă cum e, pică prin alunecare exact cum prevăzuse, îşi juleşte genunchii asemenea unui puşti de 11 ani şi-şi imflamează ligamentele de la mână. Şi în plus tolomacul nici nu va mai îmbrăca fustă deasupra genunchilor în următoarea săptămână.

Totul e organizat cu cap

Lucrurile-s toate orânduite cu cap în lumea asta şi până şi în casă la mine. Sunt ferm convinsă de aşa ceva. Şi iată că faptele au venit încă o dată să-mi confirme această idee.
Având în vedere starea mea acută de faliment din perioada recentă, m-am apucat să caut prin cămări, după provizii mult timp ignorate dar foarte utile în momentele astea. Aşa că am găsit nenumărate surprize plăcute - şi gustoase, de ce să nu recunosc, de care uitasem că ar mai exista. Făcând tot mai adânci săpături, am ajuns în cel mai uitat şi ocult loc al cămărilor (nu că aş avea vreun palat cu o sumedenie de cămări). Ei şi aici toate grijile mele au dispărut ca prin farmec. Îngerul păzitor, drăguţul de el, nu ne lasă niciodată de izbelişte. De-aia nu avem niciodată motive de îngrijorare, lucrurile sunt deja bine organizate în univers. Am găsit o pungă de arpacaş...adică, în cazul cel mai extrem, ultimul lucru pe care pot să mi-l fac este o colivă. Lucrurile stau în ordinea lor firească.

Cu părere de rău

Cu părere de rău trebuie să răspund iar negativ unicei persoane care mă sună pe numărul de telefon necunoscut. Da am un număr de telefon necunoscut. Necunoscut de mine şi de oricine altcineva, nefolosit în trecut, în prezent şi posibil la fel de nefolosit şi în viitor. Totuşi acest număr de telefon există, chiar dacă nu m-am obosit să-l cunosc, ca ataşament al internetului, şi prin faptul că el există, o persoană în lumea asta, care îmi e la fel de necunoscută ca şi numărul de telefon, face excepţie de la regula de mai sus şi mă sună. Din păcate, cel puţin în acest moment al existenţei mele, nu-i pot răspunde persoanei afirmativ. Deşi zău că mi-ar plăcea să pot. Cât de minunat ar fi să pot.
Persoana vrea nerăbdătoare să discute cu familia Serafim. Iar eu cu regret în voce nu-i pot zice deocamdată decât că a greşit numărul. Nu fac parte din familia Serafim...mi-ar plăcea să fac parte, dar realitatea e alta. Nu-s nici măcar prin apropierea vreunei pene de Înger. Şi nici nu îndrăznesc să ridic din stadiul meu ochii înspre paradisiacele fiinţe. Nu ştiu ce aşteptări există prin alte părţi de la mine şi ce ar trebui să înţeleg, dar evident cineva se cam grăbeşte sunându-mă în momentele astea şi având aşteptări să-i răspund afirmativ.
'Cu părere de rău, trebuie să răspund iar negativ...dar, cât timp mai există o fărâmă de speranţă, vă rog să reveniţi.'

Tâlcul anonimatului

Am un măr. Zace în frigiderul meu de vreo 4-5 zile. Înainte de a ajunge la mine, a zăcut într-un alt frigider vreo săptămână. Este un măr frumos, sănătos şi tare gustos. Cu toate acestea, ca un făcut, zace nemâncat şi pasat de la o persoană la alta. Nu este cu nimic mai rău sau mai grozav decât alte mere asemenea lui care au fost mâncate. Dar, dintr-un motiv anume, rămâne nemâncat, neluat în seamă, în timp ce în jurul lui sunt mâncate mere sau alte fructe unele mai rele altele mai bune ca el.
La fel se întâmplă cu anumite lucruri sau fiinţe. Sunt nici cele mai rele nici cele mai bune din categoria lor, dar parcă au fost sortite să rămână mereu într-un colţ de umbră, mereu uitate. E ca o pată care se ţine scai de ele, fără un motiv aparent. Cum chestiunea mi-a stârnit curiozitatea, am cercetat şi am găsit o explicaţie.
Este vorba de neglijenţă în serviciu. Da da, neglijenţă. Şi anume a celor trei ursitoare ale vieţii. Oricât ar fi ele de ursitoare, le ajunge şi pe ele oboseala de la atâtea sorţi modelate. Au atâtea ulcioare cu diferite prafuri de soartă şi atâtea suflete pe care trebuie să le dea prin mirodeniile cu întâmplări viitoare, încât tocmai la final mai greşesc. Practic ursitoarele iau fiecare suflet şi îl trec şi pe faţă şi pe dos ca pe un mic şniţel prin prafuri de mirodenii de viaţă, conform desfăşurătorului prestabilit pentru respectivul suflet. Sufletul ăsta va fi cântăreţ de operă, să-l tăvălim prin praful din ulcica cu praf de cântăreţi de operă; va avea şi o soţie cicălitoare, să-l aruncăm şi în ulcica cu soţii cicălitoare; dar va avea trei copiii simpatici, păi atunci să-l tăvălim de trei ori şi prin praful de copii simpatici; şi tot aşa, până ce îi determină întregul destin. La final, sufletul înfăşurat într-o crustă groasă de prafuri şi mirodenii este lăcuit cu un vernis special care luceşte, asemănător celui care se dă peste picturi ca să le protejeze nuanţele, şi care atrage atenţia celorlalte suflete. După ce a fost dat cu vernis, sufletul garnisit este aruncat printr-un tub de evacuare de argint şi iese în lume să trăiască. Totuşi, după multe ore de muncă, ursitoarele uită să mai treacă câte un suflet prin pojghiţa de vernis lucitor, mai ales că găletuşa cu vernis este pusă într-un colţ îndepărtat, şi astfel mai există şi suflete care scapă în lume neterminate. Din cauza asta, sufletul, deşi are o grămadă de mirodenii şi lucruri de făcut, nimeni nu-l observă, rămâne în anonimat, pentru că nu a fost dat cu luciu.
Asta s-a întâmplat şi cu mărul din frigiderul meu. Dar voi remedia problema. M-am decis să-l mănânc.

În spatele unui zâmbet

Acesta nu este un post macabru. Nu este ilustrarea unui fatalism sau a unei minţi fataliste sau macabre. E doar un crâmpei din realitatea şi 'implacabilitatea' lucrurilor, care mă izbeşte pe negândite, uneori. Sclipire ridicol de scurtă de realitate ce mă atinge cu o claritate năucitoare din spatele unui zâmbet, propriul meu zâmbet. Mă transpune, doar cât o fracţiune dintre cele mai mici fracţiuni ale secundelor, în timpurile de după sfârşitul timpurilor mele. Dincolo de propriul meu zâmbet proaspăt de acum, se descoperă palpabilă trecerea mea, trecerea ultimelor urme ale mele, căci, chiar dacă pozele vechi şi ruginite zăbovesc un pic mai mult decât oamenii, până la urmă trec şi ele.
Acesta nu este un post macabru. Este ceea ce mi se şopteşte, preţ de o clipă infimă, din spatele unui zâmbet. Propriul meu zâmbet.

Eterna chestiune a mălaiului

Făceam o mămăliguţă. Şi mă gândeam la chestiunea mălaiului. Nu doar din cauză că îl turnam în apa clocotită ci pentru că este o chestiune aplicabilă în orice.

Chestiunea mălaiului spune cam aşa:

- mălaiul mai ieftin fierbe mai greu, şi este mai puţin gustos;
- mălaiul mai scump se coace într-un timp mai scurt, şi este mai gustos;
- prin urmare eu şi alţi mâncători sau cocători de mămăligă, afirmăm pe bună dreptate că mălaiul din cel de-al doilea caz care fierbe mai repede este mai bun; este o afirmaţie corectă care leagă în mod proporţional direct bunătatea mălaiului de timpul cât mai scurt de fierbere.
- apoi însă cu aceeaşi corectitudine pot spune despre mălai că cel mai bun este acela care fierbe cel mai greu. (deşi conform logicii de mai sus cel care fierbe cel mai greu ar trebui să fie cel mai prost) Cel mai bun mălai din toate punctele de vedere este cel natural, închis la culoare, grunjos şi scos direct de la moara clasică iar ăsta fierbe timp de mai bine de o oră până să se facă gata. Dar este cel mai hrănitor, mai complet ca şi proprietăţi nutritive, cel mai neindusrializat, nerafinat, nechimizat etc. la care se adaugă şi cel mai savuros.
- două afirmaţii, corecte amândouă, contradictorii, despre acelaşi subiect, şi anume mălaiul.Pare un paradox.

Dar chestiunea mălaiului se elucidează, iar paradoxul dispare, dacă includ în ecuaţie, punctul de raportare al fiecărei afirmaţii, reperul. Reperele fac întotdeauna diferenţa sau complică lucrurile. În cazul celor două afirmaţii deopotrivă corecte şi contradictorii, punctele de referinţă diferă şi asta face posibilă corectitudinea ambelor. Există repere de natură inferioară (precum facilitatea preparării mămăligii) şi repere de natură superioară (precum sănătatea). Iar lucrul ăsta este în tot şi în orice. Cu cât reperul prin care judec sau acţionez este de nivel mai înalt, cu atât rezultatele acţiunii sau judecăţile mele sunt de nivel mai înalt şi mai corecte, chiar dacă la alt nivel par total greşite.
Cineva m-a bătut mult la cap cu teoria reperelor şi îmi spunea că nu pot fi nici confuză şi nici nu pot lua decizii greşite când ştiu foarte clar care îmi e reperul bun. Mă plictisea profund. Dar am ajuns până la urmă să pricep un picuţ cum stă treaba pe propria piele, şi uneori şi cu ajutorul mălaiului din mămăligă. Îndrăznesc acum să afirm, sigur cu aparentă aroganţă, dar eu ştiu că îmi păstrez umilinţa potrivită când spun: Când o să trec tot ce fac, tot ce sunt, tot ce gândesc prin repereul perfect, va fi totul în mine şi în jurul meu Perfecţiune.
Până acolo e încă departe. Între timp mai mănânc o mămăligă care nici măcar nu are în compoziţie cel mai bun soi de mălai.

Lucruri mici şi pe măsură

Mă distrează tare tare lucrurile mici care imită lucrurile mari spre a se potrivi cu alte lucruri mici. Sunt aşa drăguţe drăgălaşe. De exemplu, m-a încântat extrem de tare un stafilopod mic mititel pus într-un acvariu mic mititel, redus la scară pentru a se potrivi cu un căluţ de mare viu şi mititel, şi pentru a-i da senzaţia căluţului plutitor că este şi el mare cât un zmeu.
Iar acuma lucruri mici şi drăguţele şi-au găsit potrivire la mine pe birou. Bambulică cel mic s-a împrietenit cu un păianjen tot mic, cât urechea unui ac de cusut. Sunt aşa drăguţi în mini simbioza lor. Păienjenel şi-a ţesut o mini pânză prinsă de mini frunzele lui bambulică, apoi s-a adăpostit sub una dintre ele să se odihnească (de mici ce sunt nici poza n-a ieşit prea clară, abia se distinge silueta lui păienjenel la adăpostul frunzei).
Unele lucruri sunt făcute mici şi drăgălaşe exact una pe măsura celeilalte şi nici că nu se puteau gasi mai bine.