P. S. la terapia prin zăpadă

Hmmm, un aspect despre care se vorbeşte mai puţin sau pe şoptite în cazul terapiilor, indiferent de terapie, este reprezentat de efectele secundare. Orice terapie care se respectă are şi aşa ceva.
Şi cam şi terapia prin zăpadă are efecte secundare. Trebuie să fiu perfect corectă şi dacă tot am promovat terapia prin zăpadă o să le amintesc şi pe acestea. Printre ele se numără tendoane inflamate, junghiuri pe coloană, stranuturi puternice, dureri de cap, dureri de gât, frisoane şi febră. Personal experimentez o parte dintre ele, dar nu mă dau bătută.

Mi-am promis (II)

Mi-am promis ca în fiecare zi să mă bucur de un ceva anume. Oricât de colosal, oricât de neînsemnat, oricât de stupid sau barbar. Să mă bucur în modul cel mai autentic şi mai pur cu putinţă, în fiecare zi, fără să scap vreuna dintre toate ziuliţele câte mi s-or pune la dispoziţie pentru această viaţă. Şi de mi se întâmplă grele şi urâte, mi-am promis că n-am să las să vină o dimineaţă şi apoi o seară fără să fie un element cât de mic mititel care să producă minima bucurie în inima mea. Cineva mi-a amintit că aici e o "Vale a plângerii", unde toate sufletele trec prin lacrimi. Bine bine, şi lacrimi, dar măcar o dată pe zi vreau să nu uit de bucurie şi pe urmă am să mă întorc liniştită la lacrimile mele, ca să fiu în ton cu Valea în care trăiesc.

Mi-am promis că n-am să mai confer nimănui puterea de a mă întoarce pe dos. Nu e o calitate pe care s-o aibă ceilalţi, ci e una pe care eu, neatentă cu sufletul meu, o înmânez din mine însămi. Puterea de-a mă atinge şi de-a-mi crea turbulenţe emoţionale. Sigur că la negativitate şi răutate mulţi şi multe sunt maieştrii şi dacă prind în gheare această putere, mai devreme sau mai târziu nu vor ezita să facă uz de ea, cu sau fără intenţie. Iar pentru cei cărora, dragi fiindu-mi, le-am permis până acum să aibă această putere odioasă asupra mea, am să aplic planul de luare a ei înapoi, uşurel şi treptat, fără nicio supărare. Sarcină grea, ştiu. Dar mă antrenez. Şi o să fiu mai aprigă şi mai grijulie ca această putere să nu mai pice în mâini străine, indiferent de numele şi conjunctura mâinilor ăstora ce nu-s ale mele. Să-mi fie dragi primesc, dar să nu mă poată lovi în suflet.

Terapia prin zăpadă

Ca să te simţi mai bine fizic şi psihic există mereu soluţia terapiilor de cele mai felurite. Ai la dispoziţie terapii alopate, terapii cu raze, terapii naturiste, terapii cu culori, terapii cu muzică clasică, terapii prin râs, terapii prin cumpărături de pantofi, terapii cu îngheţată,iar lista terapiilor este mult mai lungă şi caraghioasă. Toate terapiile ameninţă să te dreagă mai mult sau mai puţin, în cazul în care ţi se dezintegrează fie corpul fie sufleţelul fie amândouă deodată, adică un colaps de toată frumuseţea.

Dar uneori nimic altceva nu te regenerează mai bine decât terapia prin alergare pe zăpadă. Trebuie să fie seară şi întuneric, să fie frig, zăpadă afânată alternând cu gheaţă, lapoviţă la limita cu fulgii pufoşi şi cale lungă înaintea ochilor. Aerul tăios îţi urcă prin nări spre tâmple şi se coboară ascuţit în plămâni. Picioarele ţopăie ca lăbuţele de şopârlică, gleznele se arcuiesc stânga-dreapta ba pentru a echilibra denivelările din zăpada nisipoasă ba pentru a menţine poziţia verticală pe gheaţa patinantă. Fulgii înţepăcioşi se opresc printre sprâncene, zgârie pleoapele şi obrajii. Şi alergi bezmetic şi balansat până ce îţi arde răsuflarea şi nu mai simţi aer. Şi alergi în continuare şi îţi ard şi coapsele şi stomacul. Şi ţi se taie iar răsuflarea şi alergi mai departe iar fulgii îţi atacă agresiv ochii. Şi uşor uşor se pune în mişcare un angrenaj magic. De pe sub diafragmă se răspândeşte spre vene o furnicătură luminoasă şi energizantă, ca un generator înfierbântat de zâmbet. Şi ce contează că trecătorii se uită bizar la veselia de pe chipul tău când îi ocoleşti în fugă. Oricum ei fac parte dintre "toţi ceilaţi", exact cei de care nici nu vrei să mai ştii nimic. Terapia prin zăpadă te copleşeşte atât de minunat încât nici nu-ţi mai pasă de priviri, de glezne, de ligamentele inflamate, de nimicurile care te-au băgat în colaps, sau de respiraţia paralizată. Nu mai vrei decât să ai în faţă un drum înzăpezit, geros şi fără oprire.

Mi-am promis

Mi-am promis că n-am să-mi mai pun la îndoială intuiţia, vocea mea lăuntrică care îmi spune mereu şi-mi vrea numai de bine. E prietena mea cea mai bună, cea mai de încredere, şi totuşi de mult prea multe ori mă îndoiesc de ea. Mi-a demonstrat de fiecare dată fără excepţie că deşi vorba sa îmi părea la început chiar nebunească, adevărul se afla acolo negreşit. Uneori o ascult şi acţionez în baza ei, alteori tind să mă întreb dacă nu cumva e aiurită şi doar vorbeşte aşa fără noimă şi îmi dau toată silinţa să o combat cu logică şi scenarii care mai de care mai posibile, doar doar o asurzesc. Dar ea drăguţa nu se supără oricât de mult o alung şi-o denigrez. Iar, când faptele îmi arată în cele din urmă realitatea din cuvintele ei, prietena mea de bază îmi zâmbeşte blajin şi protector şi mă asigură că va fi în continuare acolo pentru mine, corectă şi dispusă să mă aştepte oricât.
Atâta dreptate a avut intuiţia mea de-a lungul timpurilor încât am toate motivele din lume să merg orbeşte pe mâna ei de-acum înainte o eternitate. Nu ştiu ce mecanism bizar şi odios din mine încă îşi mai păstrează rezerve în privinţa intuiţiei şi încă nu mă lasă să o trec la rangul de imbold primordial pentru acţiunile mele, fără a-mi mai pune atâtea întrebări. Nu poate fi decât urmă a unui mecanism gregar şi bolnăvicios menit să mă înfrâneze, căruia însă îi promit că n-am să-l las în pace până n-am să-i dau de capăt, să-l dezmembrez complet.
Şi mi-am promis că n-am s-o mai nesocotesc nicio clipită pe cea mai devotată preietenă a mea, intuiţia.

Eu alb, eu negru

Sunt momente când sunt mare şi obscură cât o furtună ameninţătoare de toamnă şi când armonia din mine pare a se rupe, privirea mea se schimbă-n negură şi nu mai ştiu de nimic altceva decât de mine şi de tunetele care mă străbat. Dar armonia doar pare a se fragmenta. Realitatea este că armonia mea rămâne, iese la suprafaţă o altă parte la fel de unitară din mine, partea mea cu adevărat puternică şi fără teamă. Partea aia pe care mă pot bizui atunci când nu-mi e nimeni alături şi când lucrurile rele încearcă pe căi variate să mă abordeze. Partea aia care nu e nici nedreaptă, nici crudă, deşi aşa ar putea să pară la o primă vedere, ci doar instinct de conservare. E singura mea garanţie că de se va întâmpla o vreme în care toate şi toţi vor fi împotriva mea, eu n-am să mă rup, n-am să mă sparg, am să continui cu mine. Nu mă învolburez pentru că îmi place furtuna sau pentru că n-am altceva mai bun de făcut ci pentru că lucruri şi oameni se întâmplă anume să mă declanşeze. Iar eu nu sunt încă suficient de inteligentă sau spirituală încât să le pot opri la timp şi să fiu dincolo de ele oricum m-ar lovi. Şi cât timp încă ador nespus intensitatea şi minunea razelor de soare şi de viaţă care se joacă pe chipul meu şi nu sunt nici pe departe pregătită să renunţ la plăcerea lor, e clar că am să rămân mai departe vulnerabilă şi la cea de-a doua faţă a monedei, vijelia interioară cea mai cruntă.

Dar, eu negru aşa, nu sunt eu decât în rare momente şi nu îmi e pe plac să fiu în manifestarea asta. Viaţa mea e în cele mai multe ocazii cu eu alb şi aşa vreau să trăiesc cât mai îndelung. Furtuna e bună şi ea totuşi, mă salvează, îmi dă liniştea şi încrederea că nu-s chiar a nimănui. Şi fără ea, oricum n-aş fi deloc. În definitiv nici alb nu-i fără negru.

Despre frică şi nesfârşit

Chiar toate, toate câte sunt, se termină. Asta-i o veste bună şi tot asta-i şi o veste proastă. Dar nu-i nicio veste constantă. Aşa că mai degrabă m-aş bucura decât să mă întristez. De ce am avut oare vreodată senzaţia lucrurilor nesfârşite? Din orgoliu de furnică ce se credea piramidă peste secole, crezând că secole înseamnă fără sfârşit. Şi cum ştiu că nimic nu-i nesfârşit, aş vrea să nu mai simt frică. Frica iese în lume, cred eu, din cauză de lipsă de gândire mai straşnică. Şi din cauză de pus problema într-un mod incorect, prin contagiune socială şi prin imprimări vechiuţe şi stabile în codul genetic. Sunt frici conştiente pe care le sesizez dar mai sunt şi frici care acţionează în mine fără să le bag de seamă. Şi toate sunt ca un reflex stupid şi aiurit. Nu găsesc nimic logic în frică. Când o descopăr îi strâmb din nas şi-i zic că nu o agreez. E drept că nu-s o făptură fricoasă în termenii consideraţi normali, dar dacă e să fiu sinceră cu mine până în interiorul interiorului meu, descopăr multitudine de momente în care frica mă condiţionează, sau măcar încearcă s-o facă în multe forme negândite şi uşor de pierdut din vedere. Poate că nu întotdeauna frica-i negativă sau distructivă şi poate că nu ar trebui s-o antipatizez complet. Dar senzorii mei subtili şi ascunşi aşa îmi şoptesc sfătos, că frica n-ar trebui să fie. Nu-mi place frica, deşi accept că face parte din supravieţuire. Dar nu imi place şi recunosc că în foarte mare secret i-am declarat război. Frica rupe, crează discontinuu, fragmentează armonia în mine. În felul ăsta îmi apare frica, iar eu iubesc armonia.

Tot mă simt ca o frunză ruginiu-îngălbenită cu codiţa ruptă de tulpină, purtată pe vânt cu foşnet casant prin acest univers mare mare şi frumos,incredibil de frumos, fără să pot imprima cu adevărat prea multe direcţii, ci reuşind doar să-mi balansez marginile uscate aşa într-o mişcare infimă şi să mă bucur de ce văd împrejur. Tot ştiu că şi eu şi vântul care mă poartă şi restul frumuseţilor nu-s nesfârşite. Măcar de n-aş mai simţi frică.