Ac de cojoc

Când ai de-a face cu o Mare Putere, ce poţi face? Să te aliezi cu ea ca să-ţi fie călduţ, sau să te împotriveşti, să te aliezi cu o altă Mare Putere, ca să poţi să i te opui nu de unul singur, ci cu ceva spate asigurat.
Când ai de-a face cu Cea Mai Mare Putere, ce poţi face? Să te aliezi cu ea.. ar fi un lucru înţelept. Dar daca totuşi simţi că vrei să te răzvrăteşti? În cazul ăsta nu prea mai ai cu cine să te aliezi, că nu-i nicio altă Putere Mai Mare ca să zici că-ţi acoperă spatele. Să te împotriveşti pur şi simplu? Oricât ţi-ai asuma toate consecinţele şi suferinţele determinate de această împotrivire, oricât ai fi pregătit să le înduri, nu le poţi îndura la nesfârşit. După un timp, după o viaţă, după mai multe vieţi, sau poate chiar după o eternitate, Puterea asta Cea Mai Mare îţi va veni de hac. Că doar fiind Cea Mai Mare Putere are acul potrivit pentru cojocul tău. Chiar de zici cu disperare 'Nu şi nu'. Puterea Cea Mai Mare are ac de cojocul tău.
Aşa că ar fi inteligent, ştiind că tot acolo ajungi, dar după mai multe suferinţe, să te aliezi cât mai rapid cu Puterea Cea Mai Mare şi să încetezi să i te mai împotriveşti.

Victor.Victoria

Unii oameni sunt artişti. Alţii sunt înţelepţi. Alţii muzicanţi. Unii oameni sunt ticăloşi. Alţii sunt meşteşugari. Unii oameni sunt părinţi buni. Alţii sunt pricepuţi în a face bani. Unii oameni sunt luptători, şi orice ar face altceva, tot în luptă sunt prinşi, pentru că asta sunt ei. Luptători.Pot face din toate celelalte câte un pic, dar mai devreme sau mai târziu vor fi trimişi la luptă. Pentru că asta sunt ei. Luptători. Şi nu contează că sunt obosiţi, răniţi. Nu contează ca le e un pic rău, sau mai mult rău. Sunt trimişi la luptă. Pentru că sunt luptători. Şi se doreşte de la ei să lupte, nu până nu mai pot, ci până ce cad morţi fără suflare. Şi nu e dupa cum vor ei.

'Altul desigur...'

'Altul desigur te va iubi mai mult/ Va fi un alt început'...
zice un cântec mai vechi, pe care l-am reauzit recent.
Şi e fantastic cum aproape întreaga viaţă roieşte în jurul acestui gând sau al unora asemănătoare. Îl cunosc foarte bine, pentru că l-am practicat şi eu.
Bărbatul actual nu mai e mulţumitor, lasă că vine altul şi o să te iubească mai bine şi mai mult. Prietenele nu-ţi mai sunt pe plac, sunt prea invidioase şi cicălitoare, lasă că scapi de ele şi vei găsi altele mai simpatice. Jobul e nasol, un alt job nou va fi mai bun.
Fals, cat se poate de fals, noul bărbat, prietenă, job etc. va ajunge la momentul în care nu va mai fi mulţumitor, bun, potrivit, încântător etc. Şi tot aşa la nesfârşit cu alţii şi cu noi începuturi. Problemă fără scăpare, deoarece principiul este greşit.
Altul desigur...nu te va iubi mai mult. Nici mâine, nici pe veci. Pentru că nu altul, alta, altceva e problema şi motivul mulţumirii sau nemulţumirii. Nu ţine de altul şi de noi începuturi nesfârşite. Niciodată n-a ţinut de ceva din exterior.

Lecţia unui câine agresiv

M-am întrebat, ce te poate învăţa un câine agresiv, hăituit lovit şi cu colţii scoşi de nervi, poposit şi prins fără loc de fugă fix în faţa căii tale de acces.
Poate că nu mare lucru, poate că nimic, poate că lecţii despre frică... sau poate că dincolo de asta, o mare lecţie de iubire. O mare lecţie despre reacţii nepotrivite în locul iubirii.
De obicei când cineva ne serveşte la tavă sau la pachet o porţie rece gheaţă, agresivă, mânioasă, răutăcioasă, reacţia automată este aceea de a-i servi înapoi ceva rece, agresiv, mânios, răutăcios... pe măsură. Iar lucrul ăsta este ilogic. De ce când s-a produs un dezechilibru şi cineva are un moment rece i se oferă şi mai mult rece. Oare rece + rece nu înseamnă 'şi mai mult rece'? Oare pentru a echilibra ceva rece nu e necesar de ceva mai cald decât de obicei? Tocmai pentru a nu adânci dezechilibrul? Când cineva e mai agresiv oare echilibrul nu se aduce prin mai mult spirit împăciuitor? La mai multă mânie nu-i oare nevoie de mai mult calm pentru echilibrarea balanţei?
Şi atunci de ce de cele mai multe ori reacţionăm exact invers şi pe urmă ne mirăm de ce oamenii ajung să se strângă de gât.
Iar un câine agresiv şi de fapt speriat, cu siguranţă te va linge şi va da prietenos din coadă îndepărtându-se din calea ta dacă la stresul lui îi arăţi puţină iubire şi răbdare în loc să-i dai un şut sau să strigi la el violent.

Valy

Nu ştiu prea multe despre Valy. Nu ştiu dacă e o femeie atrăgătoare, poate chiar frumoasă sau doar drăguţică. Nu ştiu dacă Valy este o femeie drăgăstoasă, feminină, sau poate mai rece şi rezervată, mai ales în zilele cu ploaie. N-am nicio idee dacă Valy este înaltă sau mititică, dacă este subţirică sau voluptoasă. Nu ştiu dacă are părul şaten sau mai închis la culoare. Şi nici n-am vreo idee dacă are ochii tulburi şi apoşi sau fermi şi strălucitori.
Ştiu doar că a lăsat urme adânci ausupra unui bărbat despre care nu ştiu mai nimic. Nu ştiu nici măcar cum îl cheamă, dar ştiu că Valy este sau a fost suficient de importantă pentru acest bărbat trecut bine de 60 de ani. A fost sau este în continuare suficient de importantă încât să lase urme adânci asupra acestui bărbat, urme permanente pe pilea sa, şi nu doar sub forma unui singur tatuaj cu formă de nud feminin sub care scrie cu litere disproporţionat de mari 'VALY', ci chiar sub forma a două tatuaje intitulate 'VALY', pe ambele braţe. Nu ştiu dacă Valy a lăsat urme la fel de rezistente sau poate şi mai durabile scrijelite în sufletul lui. Nici nu ştiu dacă Valy l-a iubit pe acest bărbat vreodată şi dacă a fost marcată măcar tot pe atât de el. E limpede însă că Valy cu ochii ei verzi, sau poate căprui, sau poate albaştri, a lăsat urme suficient de adânci, pe pielea acestui om, suficient de adânci cât el s-o poarte pe Valy, cel puţin pentru toată viaţa asta, imprimată până la capăt pe braţele sale.

Teorii, teorii

M-am săturat până peste cap de teorii. Oamenii sunt buni la teorii, majoritatea timpului dezbat, împărtăşesc, se agită pentru teorii. Există atâtea teorii, despre orice lucru care mişcă sau e de plastic în lumea asta. Teoriile sunt atrăgătoare, înălţătoare, creatoare de iluzii plăcute sau chinuitoare. Dar rămân doar teorii şi nu sunt una şi aceeaşi treabă cu realitatea. În schimb ocupă fără probleme peste 90% din preocupările şi timpul oamenilor. Teorii despre viaţă, despre iubire, despre eşec sau copii. Teorii despre metode, tehnici şi idei. Teorii despre teorii. Un cerc vicios al teoriilor care-ţi amorţeşte vigilenţa şi puţine şanse mai sunt să scapi.
Există atâtea teorii şi atâtea preocupări preponderent legate de teorii încât în marea majoritate a timpului uităm să trăim.
M-am săturat până peste cap de teorii, construite în intimitatea minţii proprii sau discutate cu alţii, teorii în faze avansate sau în faze incipiente.
M-am săturat de atâtea teorii. Aş vrea acum să mai şi trăiesc.

Lucrurile definitive

Lucrurile definitive nu există. Şi cu asta basta. Şi când îi aud pe ceilalţi sau pe mine însămi cu afirmaţii de genul Nu mă mai întorc niciodată acolo, Nu mai fac niciodată cutare lucru, Voi fi întotdeauna alături de tine şi alte afirmaţii din această serie, pufnesc în râs. Pentru că în râs pufneşte şi Viaţa, care auzind astfel de afirmaţii se decide să fie ironică şi să te determine să comiţi în scurt timp fix acel lucru pe care-l negai definitiv un pic mai devreme.
Afirmaţiile definitive se năruiesc repede exact prin contrariul lor, deoarece Viaţa e ironică şi ţine morţiş să ne reamintească mereu că lucrurile definitive nu există.

Rămaşi în urmă

Parte a drumului pe care mergem conduşi de imperiul apăsător al timpului e veşnica schimbare a faptelor a realităţilor a lucrurilor şi a oamenilor. Uneori lucrurile sunt bune, oamenii din jur sunt drăguţi şi simpatici şi e aşa de plăcut ce se întâmplă. Dar oricât de plăcute ar fi vine un moment când toate rămân în urma ta... sau le laşi tu de bunăvoie în urma ta. Realităţile, necesităţile, credinţele se schimbă uneori fără să-ţi dai seama, priorităţile se modifică uneori total. Iar asta înseamnă că uneori oamenii dragi rămân în urma ta. Pentru că deşi nimic nu se schimbă cu ei... se schimbă cu tine.
De multe ori am crezut că oamenii pleacă din preajmă şi nu mai rămân în preocupările noastre doar atunci când nu mai sunt simpatici, deschişi, prietenoşi şi alte atribute de bine. Nimic mau fals. Chiar şi pe oamenii minunaţi vine un moment când îi laşi în urmă, pentru că ai alte lupte acute ale prezentului de care trebuie să te îngrijeşti. Alţi oameni poate mult mai agasanţi, mai răutăcioşi, mai intriganţi, mai negativi intră în preocupările prezente, nu pentru că ai devenit masochist, ci pentru că nu ai de ales dacă vrei să trăieşti.
Am şi eu rămaşii mei în urmă iar alţii foarte probabil vor mai urma. Şi chiar de nu mai ştiu de ei de mult, îi simt şi-i gândesc cu acelaşi drag, neştirbit.