Nufărel de bucătărie

S-ar putea să câştig un premiu internaţional pentru descoperirea acestei noi specii de plante. Nufărul de bucătărie, care a apărut pentru prima oară în istorie sub masa din bucătăria mea...în cutia cu apă de băut pentru animala cu blană. Nufărel e verde mititel, din sămânţă de origine necunoscută poposită pe nesimţite, şi aşa cum a apărut aşa a şi rămas de mai mult de o lună. Nici pisica nu-l bea, nici el nu creşte, nu se ofileşte, nu se destramă, nu se face mare. Doar pluteşte îngheţat în timp. Pluteşte cât sunt ziua şi noapte de lungi în apa din cutie. Prima dată când l-am zărit am vrut să-l arunc, apoi mi s-a făcut milă şi l-am mai lăsat. Apoi altă dată l-am aruncat un pic...mi-a părut  rău l-am recuperat şi l-am pus înapoi în cutia cu apă, din care pisica oricum nu bea. Apoi am început să prind drag de el şi chiar să mă gândesc dacă i-aş putea crea un habitat mai generos, dar oarecum mă tem că i-aş strica traiul fericit pe care-l duce acum, şi nici pe el nu-l văd să dea semne că ar vrea să se schimbe ceva. Aşa că doar îi mai adaug apă, să aibă în ce pluti relaxat. Îmi aminteşte de mine, fără griji, plutitoare în cutia mea cu apă proaspătă în care vreau să rămân şi care pentru mine pare mare.

O fereastră deschisă

Ah ce panică, ah ce stres, ah câtă încorsetare şi apăsare când eşti constrânsă să alegi ori ori,  Când lucrurile arată a ultimatum şi oricare dintre cele două opţiuni extreme îţi displace şi ţi se pare barbară, brutală, copleşitoare, o dilemă sfârtecătoare, ca în vremurile trecute când îi legau pe unii mai draguţi de cai şi-i împrăştiau în mai multe zări.. De multe ori, şi mai ales în relaţiile cu oamenii, m-am văzut în situaţia ori accepţi tratamentul ce-l primeşti şi-ţi displace... desigur că dacă ţi-ar plăcea n-ar mai fi o apăsare, ori te depărtezi, te rupi de tot de persoana respectivă ...(ceea ce nu-i chiar uşor, dacă-ţi  e rudă sau ai legături strânse şi îmbârligate).
Dar şi în alte situaţii se regăseşte situaţia asta neplăcută.
Am înţeles recent, că lucrurile nu stau chiar aşa....că dacă te scotoceşti mai bine, în creier, în perspectivă şi pe unde mai vrei, mai apare vreo a treia variantă, cel puţin, ca să scapi de ori ori, şi toate în mod simplu le-am înţeles, de la o cerşetoare nebună şi puturoasă.
Deci, ce te faci, când ai de ajuns într-un loc cu oră fixă, depăşită deja şi cu autobuz rar. Ce te faci când iei autobuzul dar în el ... duhneşte, că-i persoana duhnitoare acolo. Păi unii coboară şi preferă să mai aştepte vreo 10-15 minute, sau alţii care se grabesc rămân să suporte duhoarea. Oricare dintre variantele astea nedorite de mine. Şi cum analizam neplăcerea celor două opţiuni, m-a lovit.... m-a uitmit, am zărit,  fereastra, fereastra din autobuz. Am deschis-o şi tot frigul cu aerul lui răcoritor şi regenerator a năvălit în autobuz. O fereastră deschisă a deschis o nouă dimensiune, ce n-o vedeam căci credeam că-i doar calea ori ori, o nouă dimensiune ce m-a dus în cele din urmă la îndeplinirea scopului meu.
Incredibil de simplu, şi în acelaşi timp invizibil, cât timp mintea ţi se blochează într-o dilemă, la fel ca la măgar.
Există întotdeauna ferestre, Universul a prevăzut ferestre la tot, doar să ştiu să le deschid, şi să mă uit în direcţia lor, fără panică.

Frumoasele de ele

de profesie ... frumoasă

Frumoasă floare măiastră,
Râde strălucind in glastră.
Nici nu ştie nici nu-i pasă
De părerea mea şi-a noastră
Nici nu stă să se gândească
Lumea cum o s-o privească
Ea doar ştie că-i frumoasă
Şi să crească, să-n florească
Sufletu-mi să mi-l uimească
Bucurie-n el să nască

Mon Craciun en Rose