N-am văzut tei obosit

Pe tei nu i-am văzut niciodată obosiţi. Ei sunt simpli. Eu în schimb, uneori obosesc, o oboseală teribilă. Obosesc din cauza minţii mele care îmi turuie în cap într-una şi pe care nu ştiu s-o controlez total şi s-o închid oricând vreu eu. Obosesc din cauza aceloraşi şi aceloraşi subiecte, care se întrupează tot timpul în cuvinte sau imagini, fără ca lucrurile concrete să avanseze sau să existe. Obosesc de atâtea scenarii, planuri şi idei care-mi fură atenţia de la clipele mele prezente. Obosesc să mă lupt cu demonii mei personali, care, cu cât îi observ mai atent, cu atât par să devină mai balauroşi.
Uneori obosesc şi nu văd remediu decât să fiu într-o clipă fără timp. Cel mai simplu şi neobositor a fi din câte feluri de a fi sunt. Teiul vecin, cu care mă salut în fiecare dimineaţă, reuşeşte să fie simplu, îmi pare chiar maestru în aşa ceva. De-aia probabil că e verde, proaspăt şi parfumat în fiecare zi şi noapte, în această perioadă a anului. În mod cert nu l-am văzut niciodată obosit, nici măcar săptămânile trecute când îl chinuia în rafalele sale, furtuna. Eu, chiar la depărtare de furtuni, simt uneori că obosesc. Înclin să cred că teii sunt mai deştepţi decât mine.

Povestea mea neştiută de amor

De obicei toată lumea în jurul tău ştie. Doar tu rămâi semi-naiv şi incapabil să vezi ce se întâmplă chiar cu tine în rol principal. Mă distrează când văd aşa ceva la alţii, dar sunt la fel de oarbă în cazul meu propriu şi personal. Azi m-am deşteptat!
Azi amorul meu secret şi neştiut m-a aşteptat cu o alee, plină cât vezi cu ochii, de pomişori cu trandafiri parfumaţi şi înfloriţi şi am realizat în sfârşit că de peste un an mă aflu într-o poveste de dragoste. De mai bine de un an de zile, în dorinţa mea mistuitoare de natură, greu de mulţumit printre betoanele şi coliviile mobilate ale oraşului, mă refugiez aproape zilnic în parcul din vecinătate. Vara, căldurile şi apusurile m-au prins cu ochii spre lacul animat şi copacii din zare. Toamna m-am minunat de cât de mult înspre noiembrie îşi păstrează parcul culoarea verde, apoi l-am văzut scuturându-se şi îngălbenindu-se brusc printre vijelii şi temperaturi tot mai scăzute. Iarna i-am văzut apele cum uşor uşor de la o zi la alta se coagulează, apoi m-am împotmolit în zăpezi şi ninsori şi sănii şi dezgheţuri. Primăvara m-a uluit cu florile proaspete şi schimbarea fără avertisment de la crengi goale şi negre la verdele pe care-atâta-l îndrăgesc. Uneori mă duc să alerg, alteori pur şi simplu să mă plimb sau să mă aşez pe o bancă pentru a-mi pierde ochii printre natură şi trecători, câteodată mai plimb şi cunoscuţi. Şi de fiecare dată, indiferent de starea cu care vin în parc, mă întorc de acolo reamintindu-mi de magnifica simplitate a lucrurilor ce sunt dincolo de voinţa mea şi a celorlalţi oameni.
Parcul mă aşteaptă mereu cu cadouri şi surprize. Îmi oferă senzaţia teribilă a soarelui care te gâdilă printre crengi. Îmi dă în dar imagini şi sunete armonioase cu răţuşte, ciori, lişiţe, pescăruşi împreună cu puii lor, ale căror viaţă şi obiceiuri am început să le învăţ cu fascinaţie de-a lungul sezoanelor. Îmi face cadou bucuria de a alerga cu picioarele şi mâinile îngheţate în zăpadă până la genunchi. Mă face să conştientizez că a venit primăvara izbindu-mă vizual cu flori mozaicate în portogaliu, galben, mov, roz şi alb sub copaci pământii încă neînmuguriţi. Îmi ascultă lacrimile sub umbra unei sălcii la moartea lui Maimuţică cel drag. Îmi şopteşte despre putere şi optimism la fiecare întâlnire. Mă ajută să fiu în formă fizică bună fără să plătesc bani ca la sala de sport.
Până acum am privit şi m-am bucurat de toate cadourile sale, m-am întors mereu dar nu am înţeles exact de ce. El a ştiut că s-a îndrăgostit de mine de prima oară, de când am călcat pe aleile sale neamenajate cu ani grămadă înainte. Eu nu am sesizat când mi s-a strecurat în inimă. Azi mi-a oferit un copleşitor şi aromat buchet de trandafiri vii, ca un îndrăgostit ce nu renunţă niciodată să-ţi stea în preajmă, delicat, fără să te incomodeze, ani şi anotimpuri, până ce îţi deschizi ochii. Şi abia azi am realizat dintr-odată că trăiesc o poveste neştiută de amor.

Imposibilitatea unei posibilităţi sau... invers

Unii oameni sunt. Şi atât. Alţi oameni sunt şi le place că sunt. Mai sunt şi oameni care sunt şi nu le place că sunt. Iar alţi oameni - ca să citez exact - "Suntem ceva ce nu putem fi acum".
N-am fost destinatarul direct al acestei fraze, ci doar martorul, şi bine că n-am fost că există o mare probablitate ca reacţia mea să fi fost mult mai violentă decât cea a destinatarei de drept a respectivelor cuvinte. Efectul halucinogen a fost la fel de intens, însă, şi asupra mea. "A fi sau a nu fi" a devenit dintr-o dată mic copil pe lângă panseul acesta cu tot cu profunzimile sale.
Multe ore de bătăi de cap am avut împreună cu destinatara, în încercarea de a merge sus pe firul poveştii şi a vedea cine e, cine nu e, cine e şi nu e în acelaşi timp. Cine este şi totuşi nu poate fi, devine oarecum suspendat. Dar suspendat fiind, totuşi este în continuare, deşi nu poate fi. Neputând fi ar însemna că nu este, dar cu toate acestea este, în ciuda acestui fapt. Dacă este înseamnă că poate fi, ceea ce totuşi se pare că nu poate fi, deci ar rezulta că nu este deşi este. Dacă nu poate fi acum există posibilitatea să poată fi atunci, şi totuşi acum este, deşi nu poate fi acum.

Pasiunea unor oameni pentru alţi oameni naşte mari confuzii şi idei filosofice. Iar cine încearcă să le dea de cap se pare că nu face decât să le încâlcească şi mai rău. Când eşti dar nu eşti pentru că nu poţi fi dar de fapt eşti deci în acelaşi timp poţi fi ... viaţa devine tare complicată. Dacă eşti înseamnă că poţi fi. Dacă nu poţi fi înseamnă că nu eşti. Toate bune şi frumoase până aici. Dar când eşti ceva ce nu poţi fi acum ... ce înseamnă? Eşti sau nu eşti acum?
Dar dincolo de toate aceste imposibilităţi posibile deşi în acelaşi timp şi posibilităţi imposibile, există oameni care dorm tare liniştiţi, nu se gândesc niciodată la acest aspect şi probabil că tocmai ăsta este marele secret al celor care "Suntem ceva ce nu putem fi acum". Rămâne cu toate acestea o întrebare: Oare le place?

Unele lucruri, când e să se întâmple se întâmplă

Am venit.
Am expus.
Am cuvântat.
Mi-a plăcut.
N-am planificat.
N-am crezut.
N-am aşteptat.
Am mulţumit.
Pur şi simplu aşa a vrut să se întâmple.

Până la Luvru e calee tare lungă şi... Pizza Hut

Cineva care mă îndrăgeşte tare tare mi-a urat să ajung să-mi expun la Luvru, într-o zi, mâzgălelile mele în ulei. Eu nu m-am arătat deosebit de entuziasmată de idee, conştientă fiind că în primul rând până la Luvru e cale tare lungă şi maeştri tare mulţi înaintea mea care au cu adevărat măiestria să atârne pe acolo, dar mai ales din prisma faptului că la Luvru ca să ajungi trebuie să fii mai întâi mort. Deci oricum ar fi nu îmi doresc acest lucru şi oricum nu-l merit. Am apreciat totuşi urarea şi gândurile de bine ale persoanei, ştiu că nici nu e nerealistă şi că e conştientă că nu sunt vreo bucăţică infimă din talentele minunate care există în lumea asta şi nici nu-mi doreşte să fiu moartă, am reţinut dincolo de idei şi complicaţii buna intenţie şi iubirea faţă de mine.
Iar oricum până la Luvru, o să-mi pun una dintre produsele fantasmagorice ale mânuţelor mele haotice şi grosiere îmbibate de culoare pe perete la Pizza Hut în Doroboanţi, amănunte aici: http://pizzahutro.wordpress.com/2010/05/25/vernisaj-2-0-si-offline-2-0/
Cineva va mânca pizza şi poate se va uita şi la coloritura mea şi, dacă o să-i placă şi o să-i dea o stare de bine ca să-i pice mâncarea uşor în stomac, eu o să fiu tare bucuroasă. Dacă n-o să-i placă şi o să rezulte într-o digestie proastă, eu îmi cer scuze de pe acum... nu asta era intenţia mea.

Iată mai jos şi lucrarea grosieră cu pricina - am făcut-o într-o noapte şi am uscat-o la feon ca să ajungă la timp. Eu sunt recunoscătoare pentru lucrurile care se întâmplă fără meritele mele directe şi sper să fiu atât de iubită de Cineva de sus încât într-o bună zi să iasă din mâinile mele ceva care să poată fi pe drept cuvânt numit pictură.

NOAPTEA INEFABILILOR

Apele lunii

Sa am grija ce-mi doresc!

Mare vorba, mare adevar! De atatea ori s-a intamplat si inca nu m-am invatat, inca trebuie sa ma trag de maneca si sa casc ochii la fiecare dorinta puternica, sa am grija ca mai devreme sau mai tarziu mi se intampla. De mai mult timp imi tot surade ideea fantasmagorica (sau poate nu) sa se intample ceva inexplicabil si sa dispara brusc toata tehnologia moderna din lume, de la toata lumea. Si sa ramanem ca-n Evul Mediu, unde nu era nici electricitate, nici unde radio, nici calculator nici internet, nici toate celelalte; din dorinta mea diabolica de-a vedea cine se va descurca si cine nu si cum vor sta lucrurile, si desigur in ideea mea orgolioasa ca eu voi fii 'cool' si nu ma voi simti afectata nici daca va pica Evul Mediu peste mine. Si cum mi-am tot dorit chestia asta, Dumnezeu a zis sa-mi dea, dar nu de tot, ca sa nu imi dau cu pumnii in cap direct si sa-mi blestem mintile incetosate, ci doar sa gust un pic din delicii. Asa ca de aproape doua saptamani mi-a luat internetul. Sigur ca n-am fost chiar cool, si nici impacata cu ideea, ci m-am scandalizat ca n-am internet si ca mie imi trebuie si ca nu vreau sa stau fara. Si desi mi-am propus sa ma dezbrac rapid de obisnuinte, oricare ar fi ele, inca mai e o parte incapatanata si fara logica din mine care vrea cu indaratnicire sa aiba internet. Partea asta din mine se simte mai indepartata de lume fara el... desi partea mea desteapta stie ca e oricum iluzorie senzatia internetului si cam multa pierdere nejustificata de timp. Si tot partea mea cea indaratnica, aia care nu vrea sa coopereze cu partea desteapta, e cea care m-a tarat sa abuzez de netul altor persoane, macar sa-mi verific un mail si sa las 2-3 mesaje. Ce sa mai zic... tot nu m-am invatat. Probabil ca internetul meu se va reintoarce la mine in cateva zile. Si probabil o sa ma bucur. Dar in acelasi timp nu ma bucur. Pentru ca as vrea sa nu mai am nicio obisnuinta si sa ma adaptez din prima, fara impotrivire interioara la orice fel de Ev intunecat si teribil. Si pentru treaba asta, plus si din cauza partii diabolice care imi intarata mereu curiozitatea, inca imi doresc sa se intample ceva si sa dispara toata tehnologia moderna din lume.

Încântătoarea vizită a omuleţului de apă

Sunt încă sub impulsul încântării după vizita neobişnuită pe care am primit-o pe birou. În timp ce lucram, omuleţul de apă, mititel subţirel învolburel, a trecut să mă vadă, sau să mă supravegheze, sau doar şi-a rătăcit drumul... nu ştiu sigur. Cert e că de obicei este discret şi nu-şi face simţită prezenţa. În împărăţia lui de apă a învăţat tehnici nebănuite ale ascunderii urmelor şi ale camuflajului, astfel că niciodată nu rămân semne ale trecerii lui. Sau aproape niciodată. Pentru că de data aceasta, oricât de bine şi-ar fi pus în aplicare tehnicile subtile de dispariţie, tot a rămas în urma lui o urmă transparentă a lăbuţelor de apă. N-am ce să fac, de data asta i-a scăpat. Şi eu am apucat să le văd înainte de a se evapora. Mă gândesc că poate a fost neatent sau poate pe fugă. Oricum eu nu o să-i divulg secretul... decât pe blog. Sau mă mai gândesc că poate şi-a lăsat intenţionat lăbuţele apoase ca să-mi semnaleze trecerea sa. Mai cred chiar că sufleţelul dragului meu Maimuţică s-a întrupat acum în omuleţ de apă. I s-a făcut dor să mă vadă, aşa cum şi mie mi-e uneori dor de el. Şi atunci a dat o fugă până pe biroul meu şi mi-a lăsat un semn gingaş, aşa cum îl ştiu eu că este, să nu uit că se gândeşte la mine.

Eu

Eu sunt. De fapt eu sunt din punct de vedere teoretic, adică ştiu că sunt pentru că-mi spune mintea, sau contextele şi formele exterioare, nu pentru că aş şti să-mi plec urechea în faţa esenţei mele inefabile, poate doar o dată la miliarde şi biliarde de secunde. Din păcate până când n-o să fie esenţa asta cea pe care o voi trăi, eu tot o să fiu... dar n-o să fiu eu, de tot.

Aş vrea să găsesc

Aş vrea să întâlnesc forma grafică simplă care pentru oricine din lumea asta şi din universul ăsta semnifică viaţa care trece cu zâmbetul pe buze chiar şi când ochii sunt înlăcrimaţi. Care exprimă deopotrivă melancolia şi siguranţa că lucrurile rele trec, încrederea că nici când eşti singur de fapt nu eşti singur şi acceptarea pedepsei juste. Forma care reuneşte în ea simbolul sacrificiului pentru ceva ce e corect chiar dacă inima e ruptă în bucăţele de nenumărat dar şi liniştea contemplativă şi atotcunoscătoare. Forma care şterge disperarea din suflet şi aduce amintirea regulilor naturii. Forma care umple ca un lichid nici prea rece nici prea cald dar mai degrabă alunecător ca mătasea, fiecare celulă şi fiecare atom din fiecare corp. Forma care scânteie precum un foc sacru în ochi şi în centrul frunţii. Care aduce senzaţia luminii ce învăluieşte pielea într-o apăsare pufoasă ca de ceaţă. Forma grafică pe care o ştii dintr-un milion că ea e...forma orei 23 şi 23 de minute.

Interbelică pentru o dimineaţă

De când am fost la expoziţia de reclame româneşti interbelice, atât de fine şi rafinate şi uşoare ca un fulg de turturea crem, am o dorinţă ce-mi apare în anumite momente. Îmi doresc pentru o dimineaţă de vară să trăiesc în anii 1920. Nu vreau decât să mă trezesc cu veselie, să îmi clătesc gura şi să-mi albesc dinţii cu Bucol. Să dau drumul la radioul meu Lumophon şi să mă pregătesc de ieşire. Să-mi pun pe mine rochiţa cu dantelă croşetată de mână, apretată şi mirosind a proaspăt, după ce a fost spălată de bunica mea cu Sodil. Să îmi trag în picioare şoşonii mei Macintosch luaţi la ocaziune rară de la Capitol şi uşori ca nişte conduri. Să mă parfumez cu parfumul tare şi bărbătesc, Le Dandy D'Orsay, împrumutat de la iubitul meu interbelic. Să ies din casă radioasă cu zâmbetul pe buze şi să iau Chryslerul Phaeton la o plimbare pe Calea Victoriei. Iar la întoarcere să cumpăr nou apăruta revistă Cinema şi ceva cacao evreiască care drege constipaţia, pentru bunica.

Nu mă pot abţine!

Deci îl ador pe individul ăsta, pur şi simplu. De fiecare dată când îmi iese în cale. Poate să strâmbe din nas oricine-o vrea. Trebuia sa-l afişez mare şi colorat (şi din nou) în blog.

În vecinătatea pomilor

Locuiesc oarecum în vecinătatea pomilor. Iar ăsta e un lucru bun, pentru că în zonă la mine e mereu populat, în principal de vecini înaripaţi şi împenaţi şi de diverse soiuri. Cam întotdeauna e animaţie şi gălăgie pe toate limbile lor, pentru că vecinii mai sus amintiţi comunică aproape în continuu, spre deosebire de vecinii umani. Şi ăsta e un lucru bun pentru că discuţiile lor sună plăcut la urechile mele. Şi profit şi de concertele individuale ale câtorva dintre ei, la anumite momente fixe ale zilei. Locuind în apropierea copacilor începi să sesizezi că în funcţie de momentul zilei, de anotimp şi de condiţiile meteo se schimbă şi zarva sau vocalizele vecinilor. De exemplu înainte să plouă agitaţia împenaţilor creşte iar vorbele lor devin mai scurte şi mai sacadate. Şi de obicei după aia plouă. După ce iese soarele zarva este mai ondulată prelungă şi gâdilitoare... şi încă nu mi-am dat eu seama chiar de toate amănuntele din dicuţiile lor, că deh, totuşi nu-i foarte politicos să tragi în continuu cu urechea la vecini.
Dar îmi place să stau în vecinătatea pomilor. Îmi aduce aminte de lucrurile în care credeam în copilărie şi pe care pe parcurs le-am pierdut din vedere. De exemplu în copilărie ştiam sigur că există o cale de a înţelege şi de a comunica direct cu animalele şi plantele, doar că eram conştientă că nu am gasit-o încă. Acum mi-am reamintit şi la fel ca şi atunci cred că e adevărat, şi mai recuperez şi alte idei abandonate. Noroc că am vecini de prin văzduh să-mi mai amintească una alta.

Doi picuri de agresivitate

Treaba cu agresivitatea o văd eu cam aşa: Există un Stapân al Agresivităţii responsabil în lumea noastră cu distribuirea, porţionarea şi supravegherea ei. Într-un mare potir de cupru coclit Stăpânul acesta preaputernic învârte esenţa de agresivitate cu polonicul bătut în piatră de jasp sângeriu şi o toarnă tacticos în pipeta sa opacă cu margini descărnate. În fiecare zi Stăpânul Agresivităţii picură asupra lumii întregi în clipa Aurorei câte un picur vâscos ca ambra. Şi face lucrul ăsta zi de zi negreşit, căci agresivitate e în lume zilnic.
Sunt zile însă când din teribila pipetă cenuşie, Stăpânul cu silueta sa noduroasă lasă asupra lumii ăsteia două picături de esenţă. Şi în astfel de zile ...agresivitatea din lume, după cum era de aşteptat, creşte. Nu ştiu exact de ce o face. Poate că şi-a ieşit din formă, e neatent sau îi tremură mâinile; poate are o plăcere diabolică să aţâţe uneori oamenii mai mult decât prevăzut, şi se amuză copios rânjind complice cu colţii lui conici, sparţi şi îngălbeniţi atunci când îi vede pe toţi zburliţi ca nişte peşti balon; sau poate aşa este prevăzut de Mai Sus şi el doar urmează conştiincios, fără să pună întrebări, un grafic foarte riguros stabilit, al zilelor cu una sau două picături.
Oricum ar fi, ziua de azi a fost una dintre acele zile în care Stăpânul Agresivităţii a prăvălit asupra noastră doi picuri grei. Aşa trebuie să fi fost, căci am văzut multe semne. Câinii în parc au fost mai agresivi şi între ei şi cu oamenii; răţuştele s-au bătut despotice şi în aer şi pe apă chiţăind unele la altele şi uitând în iritarea lor de bieţii bobocei care le priveau neputincioşi şi neprotejaţi; a fost agresivitate şi în înjurăturile pe care câteva cupluri ieşite la plimbare şi le-au adresat printre gene; şi în agitaţia vânzătoarei de la fast-food care-i explica unei amice frustrările ei; a fost agresivitate şi în felul în care o puştoaică îi aranja pălăria unei prietene, gata gata să i-o înfunde pe cap cu totul până la umeri; şi în privirea umflatului care vroia să urce în autobuz în acelaşi timp ce eu coboram şi culmea prin fix acelaşi loc; şi în atitudinea şi vocea prietenei mele de departe care mi-a povestit prin telefon supărările sale şi ce ar fi vrut ea să le facă celor care i le-au produs; iar despre mine... îmi amintesc clar vreo două momente de mai devreme în care am şi vizualizat cum ridic o anumită persoană cu un braţ, o izbesc cu trosnet de oscioare de un perete şi îi rup capul... adică tipica formă de manifestare a agresivităţii la mine. Dar cine ştie câte agresivităţi s-or mai fi petrecut în lume.

Dacă la un picur vâscos de agresivitate lumea asta se mai descurcă, la doi... încep dificultăţile iar mie una îmi displace şi cred că şi bobocilor de raţă la fel. Aşa că zic: Să se găsească remedii de către Stăpânul Agresivităţii personal sau de către Superiorii lui. Dacă nu mai e capabil să-şi facă treaba bine şi ori l-a lăsat vederea ori nu se mai coordonează, să fie înlocuit cu cineva mai tânăr şi mai abil; dacă este doar maliţios şi ne ia drept sursă de amuzament, să îşi găsească o iubită care să-l dreagă la sufleţel sau să fie izbit cu trosnet de oscioare de un perete şi să i se rupă capul; iar dacă doar urmează un grafic prestabilit de foruri înalte... să ne anunţe şi pe noi măcar cu o zi înainte ca să ne închidem în clopote de cristal sau să stăm cuminţi într-un colţişor aşteptând ca ziua nefastă să treacă cu minim de pagube.

Ce ştiam atunci, ce ştiu acum

În mare, pe atunci, ştiam că am un drum de parcurs. Un drum alcătuit din paşi corecţi pentru a ajunge la următorul nivel şi cu bine la sfârşitul jocului. De asemenea mai ştiam eu că după mai multe preumblări, intersecţii în care aleg drumul greşit sau cel bun, în care mă învârt în cerc şi una peste alta după ce mă plictisesc şi nu mai vreau, pot să mă opresc după bunul plac şi să scap de tot... prin ceea ce numim moarte. Atunci mă gândeam că mor şi scap, oricând am chef să scap, indiferent de nivel şi stadiu. Într-un fel mă simţeam cu putere de decizie.

În mare, acum ştiu că am un drum de parcurs, alcătuit din paşii corecţi până la următorul nivel şi până la sfârşitul jocului. Şi mai ştiu acum că nici dacă mor nu scap. Că tot pe drumul ăsta mă întorc până când trec nivelurile următoare şi până când ajung cu paşi corecţi la sfârşitul jocului. Şi nicio moarte din lumea asta nu mă salvează. Într-un fel e cam ca în jocurile de pe calculator pe care le juca cu mai mulţi ani în urmă fratele meu, în care pentru a trece la următorul nivel trebuia să te lupţi cu toţi monstruleţii, să colectezi toate artefactele, să înţelegi toate mesajele şi să rămâi cu vieţile întregi. Şi abia după ce făceai toate lucrurile astea aşa cum trebuie, puteai trece la următorul nivel şi în cele din urmă la sfârşitul jocului. Iar asta numai dacă făceai în ordine şi bine toţi paşii. Dacă o sfecleai pe undeva automat o luai de la capăt, pierdeai tot ceea ce acumulasei pe parcurs şi te vedeai faţă în faţă cu aceleaşi probe şi monstruleţi şi artefacte, iarăşi şi iarăşi...de nenumărate ori...

Atunci ştiam că am un drum de făcut, dar că fac ce-mi place şi pot alege să nu mai fac niciun drum. Acum ştiu că am un drum de făcut şi că pot să fac ce-mi place dar până nu fac drumul nu scap. Nu sunt omuleţul din faţa calculatorului care poate să pună stop jocului şi nivelelor şi să iasă la o plimbare oricând doreşte fără să se mai întoarcă. Sunt omuleţul din interiorul jocului, care poate să iasă şi el la o plimbare dacă doreşte dar nu scapă din nivelul la care se află, şi după zeci sau sute de plimbări, tot cu monstruleţii şi cu artefactele trebuie să se ocupe.

"Frate, eşti bine?"

Mă gândeam că oamenilor nu prea le pasă de oameni. Undeva pe drum li se pierde sentimentul ăsta. Dar nu îmi dau seama unde, pentru ca e clar că îl au când sunt mici. Chiar când analizam ideea de pe o bancă în parc am văzut şi confirmarea. Un puşti cu trotineta căzuse în goana lui frenetică, se lovise la braţ şi la cap iar tatăl lui îl scutura şi-l verifica de pagube. Ceva mai în faţă un alt puşti pe o altă trotinetă, şi el ca şi primul în jur de 6-7 anişori, îşi continua goana cu pletele în vânt. Nu erau fraţi, după cum am înţeles apoi din context, nici măcar prieteni buni, doar se întâlniseră atunci în parc întâmplător la joacă cu două trotinete. Dar cu toate astea cel de-al doilea băieţel, când a văzut că primul nu mai este în apropierea sa în cursă, că a căzut provocându-şi uşoare avarii, şi-a aruncat trotineta, a venit în fugă lângă amicul său strigând "Frate, frate, eşti bine?" Era preocupat în cel mai autentic mod posibil, se vedeau pe faţa lui îngrijorarea şi sincera preocupare pentru celălalt, se auzea că-i pasă în vocea tremurătoare cu care-l striga "frate, frate". Băieţelul ăsta dacă e norocos va rămâne la fel de preocupat şi pe viitor de ce se întâmplă în jurul lui. Dar cel mai probabil acest impuls înnăscut se va dizolva uşor uşor, odată cu anii săi. Mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut şi-au cam pierdut mare parte din impulsurile înnăscute. Oamenilor mai puţin le pasă de oameni. Dar mă bucur că ştiu vreo doi trei cărora, dacă se întâmplă ca eu să pic de pe trotinetă, le pasă cât să mă întrebe dacă-s bine... şi nici măcar nu sunt fratele lor.

Bătrânii înţelepţi se duc în locuri mai faine

Aşa se zice, că bătrânii înţelepţi pleacă în locuri mult mai faine faţă de agitaţia şi deşertăciunea din lumea asta a noastră. Ceea ce înseamnă că ar trebui să-mi doresc să devin 'bătrân înţelept' şi nu alte lucruri, ca obiectiv al vieţii mele. Teoretic. Practic îmi doresc să fiu înţeleaptă. Clar, fără dubiu. În rugăciunile mele întotdeauna cer înţelepciune. Dar tot practic, nu-mi doresc să fiu bătrână, absolut deloc. Ceea ce probabil înseamnă că nu sunt încă suficient de înţeleaptă, ca să înţeleg care e de fapt obiectivul de dorit. Tot practic, am şanse mult mai mari să ajung bătrână decât înţeleaptă chiar dacă nu mi-am propus acest lucru. Ceeea ce iese din toate aceste afirmaţii pare doar că-mi dă dureri de cap şi mă confuzează. Un lucru însă este sigur, în acest moment nu sunt nici bătrână, nici înţeleaptă, nici nu am adoptat încă obiectivul cel mai inspirat pentru viaţa mea. De unde rezultă în mod direct că voi mai petrece un timp, cine ştie cât de lung, în lumea asta a noastră agitată şi plină de deşertăciuni. Adică, practic, nicio şansă să plec într-un loc mai fain prea curând.