"Frate, eşti bine?"

Mă gândeam că oamenilor nu prea le pasă de oameni. Undeva pe drum li se pierde sentimentul ăsta. Dar nu îmi dau seama unde, pentru ca e clar că îl au când sunt mici. Chiar când analizam ideea de pe o bancă în parc am văzut şi confirmarea. Un puşti cu trotineta căzuse în goana lui frenetică, se lovise la braţ şi la cap iar tatăl lui îl scutura şi-l verifica de pagube. Ceva mai în faţă un alt puşti pe o altă trotinetă, şi el ca şi primul în jur de 6-7 anişori, îşi continua goana cu pletele în vânt. Nu erau fraţi, după cum am înţeles apoi din context, nici măcar prieteni buni, doar se întâlniseră atunci în parc întâmplător la joacă cu două trotinete. Dar cu toate astea cel de-al doilea băieţel, când a văzut că primul nu mai este în apropierea sa în cursă, că a căzut provocându-şi uşoare avarii, şi-a aruncat trotineta, a venit în fugă lângă amicul său strigând "Frate, frate, eşti bine?" Era preocupat în cel mai autentic mod posibil, se vedeau pe faţa lui îngrijorarea şi sincera preocupare pentru celălalt, se auzea că-i pasă în vocea tremurătoare cu care-l striga "frate, frate". Băieţelul ăsta dacă e norocos va rămâne la fel de preocupat şi pe viitor de ce se întâmplă în jurul lui. Dar cel mai probabil acest impuls înnăscut se va dizolva uşor uşor, odată cu anii săi. Mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut şi-au cam pierdut mare parte din impulsurile înnăscute. Oamenilor mai puţin le pasă de oameni. Dar mă bucur că ştiu vreo doi trei cărora, dacă se întâmplă ca eu să pic de pe trotinetă, le pasă cât să mă întrebe dacă-s bine... şi nici măcar nu sunt fratele lor.