Nu-mi place să învăţ

Lumea spune, în general, că rostul pe această lume e să înveţi. Viaţa ca o lecţie.
Mie nu mi-a plăcut niciodată să învăţ, nici acum nu-mi place. Evident nici n-am învăţat vreodată mare lucru, sau ceva care să-mi rămână mult timp în minte, nici din şcoala ca instituţie nici din lecţiile vieţii de zi cu zi.
Nu-mi place să învăţ, nu îmi place să depun eforturi în această direcţie în mod voluntar şi (păstrând rezerva de bun simţ în cazul afirmaţiilor categorice) cel mai probabil niciodată n-o să depun mari eforturi să învăţ.
Prefer, în schimb, să simt. Am întrebat odată Universul. Şi mi-a arătat cum e să trăieşti doar simţind. Niciun gând, nicio analiză, nicio judecată, nicio lecţie de învăţat. Totul perceput prin inimă şi emoţii, acum, aici. Cele cinci simţuri existând şi ele cu informaţiile pe care le culeg în mod normal, dar undeva în plan secund, pe fundal. Acelaşi copac, aceaşi aromă de floare, aceeaşi clipă, dar simţită doar emoţional, fără niciun gând, fără nicio lecţie. Şi mi s-a părut totul atât de încântător dar mai ales atât atât de incredibil de simplu. Atât de simplu încât mi-am spus că aşa voi face de acum înainte... (n-a mai părut după aia la fel de simplu, în ciuda încercărilor, dar asta e o altă poveste).
Ideea e că nu pot afirma cu mâna pe inimă că ştiu care e rostul vieţii, chiar dacă tind să fiu mai mult sau mai puţin de acord cu alţii. Dar în viaţa asta mie-mi place să simt emoţii. Nu să învăţ.

"One of a kind"

Mi-am dat seama că în viaţă cunoşti două tipuri de oameni.
Oamenii care apar şi se încadrează într-o anumită categorie standard în raport cu tine, oameni cu rol "clasic".Sunt oamenii pe care te aştepţi să-i întâlneşti, şi, că-i vrei, că nu-i vrei (în funcţie de subcategorie)ştii că vor apărea. De genul: vecini, colegi, admiratori, prieteni, persoane care-ţi sunt alături la nevoie, persoane pe care le ajuţi tu la nevoie, trădători, cunoscuţi cu care eşti obligat să socializezi, rude, şefi, persoane care te inspiră, învăţători, iubiţi, soţi, oameni pe care i-ai cunoscut cândva dar nu-ţi mai aminteşti de ei ...... şi lista cu subcategorii este incredibil şi aproape infinit de lungă.

Al doilea tip de oameni sunt cei la care nu te aştepţi. Care vin la fel ca primii în viaţa ta, însă joacă un rol punctual, de tipul "one of a kind". Cei pe care nu-i pui în nicio categorie. Pentru că au avut un singur rol de care-ţi mai aduci aminte. Însă un rol irepetabil care te-a influenţat definitiv. De exemplu: persoana care ţi-a rupt piciorul, persoana care a adus în viaţa ta pasiunea pentru ceai.......... şi ca să fiu sinceră, nu mai găsesc un alt exemplu în momentul ăsta... lista asta e mai scurtă.
Aceştia, din a doua categorie, peste secole şi milenii vor rămâne în amintirea ta ca fiind: persoana care ţi-a rupt piciorul, persoana care a adus în viaţa ta pasiunea pentru ceai ......... şi la care nu te-ai fi aşteptat niciodată.

Scuze, motivaţii, justificări, explicaţii

Despre scuze, motivaţii, justificări, explicaţii ... singurele lucruri pe care le-am constatat sunt că:

1. nu lipsesc niciodată, se găsesc cu sutele, cu bune intenţii sau nu, reale sau nu, inevitabile sau nu ...

2. oricât ar fi de reale, inevitabile, bine intenţionate, pe deplin înţelese şi acceptate ... nu pot niciodată să preîntâmpine sau să te scutească de durere, regrete, mâhnire, tristeţe, disperare, dezamăgire, furie, scârbă, silă şi de câte şi mai câte

prin urmare, în orice caz, în orice circumstanţă,
sunt absolut şi total inutile

şi nu mai vreau să le primesc, să le ascult sau să le dau.

Ţuchiana ...

Îmi pare tare rău Ţuchiana!
Mi-ai rupt şi tu o bucăţică de inimă

Mai devreme sau mai târziu

Mai devreme sau mai târziu nimic din ce ţi-ar putea spune cineva, arăta, sfătui, învăţa.. etc., nu funcţionează pentru tine. Indiferent de intenţiile bune sau minunate cu care sunt susţinute toate astea (de intenţiile negative nici nu mai pomenesc), ceea ce vine de la altcineva nu mai funcţionează de la un punct încolo.
Vine un moment când nimic din ce vine de la ceilalţi nu îţi e de real folos, chiar dacă e bun. Nu înţeleg exact cum funcţionează lucrul ăsta şi mai şi ştiu din proprie experienţă că ai întotdeauna nevoie de ajutorul celorlalţi. Dar, vine un moment. Când trebuie s-o apuci pe drumuri neumblate care sunt doar ale tale şi pe care trebuie să le descoperi şi să vezi cum să le croieşti pentru tine. Altfel rămâi plafonat, sau, ceea ce era de principiu bun şi venea de la oameni buni se va întoarce împotriva ta.
Mai devreme sau mai târziu trebuie să te detaşezi de binele altora şi să îl găseşti pe al tău personal, să descoperi singur poate ce-au descoperit şi alţii, sau poate nu.

Cine mă trădează?

Când nu dorm, când nu visez, încerc să fiu o persoană înţeleaptă, să învăţ din lecţii, să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, să fiu iertătoare, răbdătoare, corectă, amabilă, să mă las mai puţin pradă pasiunilor, să urmez reguli şi principii, să merg mai departe, să nu mai repet aceleaşi circumstanţe. Încerc, mă conving de toate astea, le pun în practică, chiar merg mai departe. Încerc să aduc şi raţiunea pe lângă cele simţite de inimă.
Şi se simte bine.
Când dorm, când visez, ard în pasiunile mele din totdeauna, nu învăţ nimic, nu am răbdare şi nici diplomaţie, calc în picioare cu furie apropiaţii care mă sâcâie, nu mă pot abţine de la acţiuni reprobabile dar pline de adrenalină, iubesc cu dor nespus acelaşi bărbat nepotrivit pe care credeam că l-am lăsat în urma mea, încerc să obţin avantaje prin păcăleli, mai cred încă în realizarea lucrurilor imposibile. Nu urmez nicio logică, decât inima.
Şi se simte bine.
Până la urmă, cine mă trădează? Visul sau realitatea?

Cine m-o fi învăţat... m-a învăţat prost (1)

Cine m-o fi învăţat că e nasol să fii iritată şi sictirită ... m-a învăţat prost.
Mă simt sictirită şi iritată în momentul ăsta şi în alte momente. Aşa cum sunt relaxată şi extaziată în altele. Cine-a zis că astea nu sunt senzaţii bune şi că trebuie să fii mereu relaxat, a zis prost. Sunt doar emoţiile pe care le trăiesc.
Le simt pentru că sunt vie, sunt minunate şi le iubesc pentru că sunt ale mele.

Dor, dor dor de Roma

Roma, Roma... mi-e un dor teribil!
... dar pot sa traiesc si 10 vieti fara de tine.

04 ELF

Mereu am fost cu ochii in zare in cautare de elfi. Si cand colo elf era chiar in fata mea, sub nas ... pe o straduta printre blocuri, mai sa strige, mai sa ma lovesc de el zilnic, iar eu nimic.
N-aveam ochi pentru elf de langa mine crezand ca elfii traiesc intr-o lume fantastica si ca nu o sa-i gasesc niciodata si ca doar trebuie sa caut zadarnic.
Si uite cum 04 elf statea parcat la doi pasi de mine. Elf, mereu prea aproape ca sa-l vad.
Am cautat prea mult, prea departe. Si acum mi-am amintit sa privesc mai la indemana pentru cele mai fantastice lucruri din apropierea mea.