Nu-mi place să învăţ

Lumea spune, în general, că rostul pe această lume e să înveţi. Viaţa ca o lecţie.
Mie nu mi-a plăcut niciodată să învăţ, nici acum nu-mi place. Evident nici n-am învăţat vreodată mare lucru, sau ceva care să-mi rămână mult timp în minte, nici din şcoala ca instituţie nici din lecţiile vieţii de zi cu zi.
Nu-mi place să învăţ, nu îmi place să depun eforturi în această direcţie în mod voluntar şi (păstrând rezerva de bun simţ în cazul afirmaţiilor categorice) cel mai probabil niciodată n-o să depun mari eforturi să învăţ.
Prefer, în schimb, să simt. Am întrebat odată Universul. Şi mi-a arătat cum e să trăieşti doar simţind. Niciun gând, nicio analiză, nicio judecată, nicio lecţie de învăţat. Totul perceput prin inimă şi emoţii, acum, aici. Cele cinci simţuri existând şi ele cu informaţiile pe care le culeg în mod normal, dar undeva în plan secund, pe fundal. Acelaşi copac, aceaşi aromă de floare, aceeaşi clipă, dar simţită doar emoţional, fără niciun gând, fără nicio lecţie. Şi mi s-a părut totul atât de încântător dar mai ales atât atât de incredibil de simplu. Atât de simplu încât mi-am spus că aşa voi face de acum înainte... (n-a mai părut după aia la fel de simplu, în ciuda încercărilor, dar asta e o altă poveste).
Ideea e că nu pot afirma cu mâna pe inimă că ştiu care e rostul vieţii, chiar dacă tind să fiu mai mult sau mai puţin de acord cu alţii. Dar în viaţa asta mie-mi place să simt emoţii. Nu să învăţ.