Agonie şi extaz

Oare Soarele în strălucirea sa ţine cont de calendarul oamenilor? Îi pasă Vântului când se transformă-n vijelie dacă-i 1909 sau 2009? Nici eu nu mai ţin de la o vreme socoteala anilor, şi nici nu îmi schimb viaţa doar pentru că de mâine în calendare scrie 2010 în loc de 2009. Dar oamenii adesea stau şi-şi fac bilanţul în zile precum astăzi. Aşa şi eu, oarecum din reflex, derulez în astfel de momente perioada denumită în calendarul oamenilor 2009. Divinitatea, din iubire pentru mine, a vrut să mă scuture un pic în 2009. Eram poate în pericol de a mă pierde şi atunci spre a mă ajuta, S-a hotărât să-mi deschidă ochii. M-a zguduit un pic mai serios anul ăsta, m-a trecut prin agonii doar ca să înţeleg extazul. M-a trecut prin ceva dificultăţi doar ca să înţeleg că bogăţia mea e în sufletul meu, în cei câţiva oameni care îmi sunt dragi şi mă salvează de multe ori fără să-şi dea seama, în senzaţiile care-mi mişcă puternic inima, în zâmbetul pe care reuşesc sau nu să-l păstrez pe chipul meu şi pe care reuşesc sau nu să-l provoc pe chipul altora, în lipsa de ură şi răutate din suflet. M-a izbit cu gentileţe Divinitatea pentru a mă învăţa că luptele mele cele mai aprige nu sunt în exterior ci în interior, cu demonii mei personali pe care trebuie să-i confrunt la orice răsuflare, chiar şi în somn.
Mi-a reamintit de minunate lumi de culori, sunete, gusturi, texturi, forme şi emoţii, pe lângă care aş fi riscat să trec fără să le iau în seama, fiind distrasă de aiureli şi lucruri fără valoare reală. Mi-a atras atenţia cu asprime duioasă că nu se poate singură pe drumul meu, nici ca femeie nici ca om, oricât de mult ar insista orgoliul pentru contrariu.
Prin agonie şi extaz m-a trecut Divinitatea, dar încă nu-i nimic faţă de ce-mi pregăteşte mai departe.

Vis al sufletului meu

Preţ de o clipă sufletul meu s-a întretăiat cu sufletul unui cal, şi au vibrat amandouă într-o singură gândire. Mulţi ani au trecut de la acel moment, iar eu încă mai gândesc spre trecutul sufletului meu. De-o fi fost în trupul unui cal înspumat? De-o fi fost în trupul unei plante parfumate? Sau de-o fi fost lemur cu ochii bulbucaţi şi degeţele de marţian? Nu-mi mai amintesc. Mai visez uneori goana nebună şi vântul în nări. Nu mai ştiu ce-a fost sufletul meu, pe unde a umblat şi cât de multe-a învăţat. Dar ştiu că a simţit şi a trăit liber, a dat piept năvalnic cu toate câte i-au fost trimise în cale şi nu a căzut corupt. Şi mai trăieşte şi astăzi, şi-a luat forma mea. Nu-mi mai amintesc în ce alte lumi a zburdat. Mai visez uneori galopul vijelios al unui cal întunecat.

Se cere mult grotesc şi multă uniformă

Prin magazine, fie ele de lux fie ele mediocre, două categorii de obiecte îmi displac (cam remarc la mine în ultima vreme că orice se împarte în două... oare mi-am pierdut subtilitatea nuanţelor fine, sau mi-am sporit capacitatea de sinteză?). Îmi displac lucrurile dizarmonioase - kitschioase şi lucrurile pe care le are toată lumea, care devin parte a unei uniformizări a înfăţişării şi a minţii. Iar în preajma sărbătorilor de iarnă magazinele abundă în lucruri din ambele categorii. Pe lângă părerea personală despre aceste două categorii de obiecte, mai am pe unul dintre mulţii mei demoni interiori care găseşte un amuzament teribil în a vizita şi a analiza lucrurile ce-mi displac, iar demonul ăsta mă împinge uneori la o tensionată excursie printre urât şi kitsch doar pentru a trăi un fel de veselie febrilă crispată pe alocuri de grotesc. Cred că este aceeaşi plăcere copilăroasă îndoită de înfiorare sinistră pe care o ai atunci când te curentezi... o parte îţi place, o parte te înspăimântă.... dar niciodată nu ştii care-i partea mai puternică.
Mă fac să tresar anumite obiecte dinspre care aud strigătele unei uniforme lipsite de imaginaţie. Mulţime de lume le poartă, toţi vânzătorii le scot la înaintare şi chiar de mi-ar plăcea nu le-aş putea purta, pentru că deja lipsa de măsură le-a perimat. Iar mie nicidecum nu-mi place uniforma. Iar în categoria uniformelor, anul ăsta, cel mai tare mă omoară cizmoaiele de marmotă butucănoasă care pe la noi sunt cunoscute drept UGG (nu toate produsele UGG sunt urâte, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni, mă refer la un singur model), atâta lume le fâlfîie elefantin printre zoaiele de afară încât sunt pe punctul de a le dori exterminate... sau de a-mi lua unele pentru anihilarea senzaţiei de prea mult. Tot ele fac parte şi din cealaltă categorie, a obiectelor lipsite de armonie, grosolane.
Iar obiectele dizarmonioase – kitschioase sunt cu duiumul. Sunt fie groteşti prin formă, fie prin materia primă folosită, fie prin culoare sau alăturări nefericite de culori, ba chiar şi prin miros. Mă scurtcircuitează pe şira spinării mirosurile greoaie de chimicală emanate de anumite haine, încălţări sau obiecte de uz divers. Mi se sterpezesc dinţii la atingerea anumitor materiale parcă sticloase, aspre, reci, iritante. Mă străbate un tremur odios la privirea unor grosolănii inimaginabile, a unor luciri şi tăieturi kitschoase care dezamorsează orice fel de urmă de eleganţă a formelor şi a culorilor.
Şi sunt atât de multe, sunt peste tot, sunt cele mai multe. Cine le eliberează în lume? Dar şi mai grav, cine le cere spre a fi eliberate? Nu trebuie să fii expert în arhitectură sau în numere pentru ca ochiul să-ţi spună când lipseşte armonia .... e suficient să-ţi asculţi simţurile adânci interioare, ochiul recunoaşte automat ce este în legea firii şi ce se abate de la proporţiile si îmbinările graţioase. Dar nu cred că prea multă lume stă să asculte sfaturile intime ale ochiului. De fapt sunt sigură de asta, altfel nu-mi explic de ce cu greu zăresc lucruri drăguţe şi cu atât mai rare îmi apar cele aparte, rafinate, care îţi provoacă un mic extaz interior.

Călătorului îi şade bine ... la superlativ

Trecerea fulgerătoare a Crăciunului. Îmi aminteşte de o vorbă pe care o preţuiesc: „Călătoria te face fericit, nu destinaţia”. Gloria unui moment dorit umbreşte bucuriile de pe drum, adoarme viaţa din fiecare clipă. Şi după cum spune o altă vorbă pe care o preţuiesc în aceeaşi măsură: „Nu există niciun moment în care să nu se întâmple nimic”. Dar de multe ori fericirea se leagă în mod greşit de un eveniment visat, proiectat cândva în viitor sau întâmplat odinioară. La fel şi bucuria Crăciunului, care ar putea trăi în fiecare clipă, în orice moment, în orice prezent. Naşterea divinului în suflet este reală în fiecare clipă, minunile lumii sunt continue. Viaţa la superlativ (recunosc am împrumutat cuvântul din vocabularul altcuiva, pentru că exprima foarte bine ceea ce eu însămi simţeam) există numai şi numai în fiecare moment al călătoriei spre o destinaţie, şi numai dacă i se dă atenţie. În această clipă se nasc splendoarea sau mizeria. Acum se derulează pasiunile mele şi tot acum luptele pe care le port. În clipa de acum îmi pierd sufletul şi tot acum îl izbăvesc. Nu există pauză în luptă sau în călătorie dar nici superlative cât timp uiţi de restul clipelor, orbit de strălucirea destinaţiei. Nu vreau să fiu cuceritorul a cărui glorie se înalţă în trâmbiţe aurite 15 minute, doar după ce a ajuns la destinaţie, ci exploratorul conştient de încântările fiecărei călătorii, călătorul. Superlativul trăieşte în fiecare moment, în bucurie sau durere.

Cenuşiul-gălbui nu naşte lacrimi

Există culori de două feluri: Culori –Încântare, prietenele minunate ale ochilor şi ale pensulei şi Culori-Demiurgi, creatoarele de senzaţii rebele, emoţii viscerale şi idei geniale.
Din prima categorie face parte roşul de mac al pantalonilor mei de schi pe care am ales să-i port pentru ca nicio troiană din oraş, oricât de ameninţătoare, să nu mă poată opri din drumul meu dacă acesta ar fi vrut să treacă exact pe direcţia sa. În cea de-a doua categorie intră intensul cenuşiu-gălbui al cerului de azi, tăietor-de-răsuflare prin uniformitatea sa fără nuanţe, pe care nici nu l-aş fi crezut că-i cer adevărat dacă nu l-aş fi văzut şi mai ales simţit că ninge asupra mea. Foşnindu-mi inconfundabil pantalonii roşii de schi printre zăpezi mi-am lăsat paşii în voia inspiraţiei şi a cenuşiului-gălbui. Poate fi un astfel de cer creator de lacrimi? Aşa-mi suna o întrebare printre fulgii de nea. Oamenii din jur păreau încruntaţi, grăbiţi, enervaţi, veseli, jucăuşi, sobri, visători, înţepaţi, în toate felurile erau...... dar n-am vazut înlăcrimaţi. Câinii printre zăpezi păreau şi ei aiuriţi, înfriguraţi, zburdalnici, dar niciunul înlăcrimat. La fel am găsit şi pisicile, turturelele, pescăruşii şi alte lighioane nenumite ce mi-au ieşit în cale, fără lacrimi. Iar eu? Eu care simţeam de ceva vreme imboldul presant al lacrimilor dornice să izbucnească? Ceva în cenuşiul-gălbui şi plat al cerului le ţinea în frâu. Cenuşiul-gălbui îmi opunea rezistenţă. Năştea în mine starea de contemplare pură, neclintită, în care nici lacrimi nici zâmbete nici gânduri nu poţi avea, doar privire şi răsuflare. Atât de mult am vrut să plâng, atât am încercat dar n-am putut. Nu, sigur nu. Nu se nasc lacrimi din cenuşiul-gălbui creator doar de contemplare.

Trenuleţele pe lac

Când eram mai copil aveam un trenuleţ electric cu vagoane mititele dar ce reda fidel realitatea. Îi asamblam şinele sub forme întortochiate iar haltele şi gările i le construiam din piese de lego. Mare bucurie era când mă jucam cu el, era ca o sărbătoare. Aveam un trenuleţ de călători cu locomotivă electrică şi un marfar cu o locomotivă cu aburi, fiecare cu vagonaşele sale. De atunci, cu trenuleţul electric nu mai ştiu ce s-a întâmplat, dar nu am uitat nicio clipă mişcarea locomotivei şi a vagoanelor pe traseul lor şerpuit, o mişcare sacadată uşurică, fragmentată dar lină, continuă şi totuşi ritmată. Am regăsit mişcarea lor specifică dar şi senzaţia de sărbătoare şi încântare nespusă, nu într-un magazin de jucării cu trenuleţe, ci pe lacul cuprins de iarnă. Acelaşi ritm l-au imprimat răţuştele zgribulite de pe lac în mişcarea lor de trenuleţe vii. Lacul a format deja o crustă aproape îngheţată, care negreşit în câteva ore se va transforma în gheaţă. Iar în această crustă încă nerigidizată răţuştele şi-au croit drumuri înguste ca nişte panglici unduite, topite de corpurile lor calde. Răţuştele se plimbă pe aceste rute speciale, încolonate una în spatele celeilate, câte patru, câte cinci sau chiar şapte, respectând acelaşi ritm sacadat şi lin al trenuleţelor. Toate se unduiesc la unison ca şi cum ar forma un singur trup, un singur trenuleţ însufleţit cu mici vagoane din pene. O întreagă reţea miniaturală de Căi Ferate ale Raţelor (tot un CFR şi la ele) mi s-a dezvăluit înaintea ochilor pe suprafaţa lacului.
Ce se întâmplă de obicei când două trenuri vin din direcţii opuse pe aceeaşi cale ferată? Coliziune, accident catastrofal. Ce se întâmplă când două trenuleţe-răţuşcă se îndreaptă cu avânt unul spre celălalt, pe aceeaşi şină de pe lacul îngheţat? Se apropie până la o distanţă decentă apoi amândouă trenuleţele îşi croiesc graţios la dreapta lor o mică buclă ocolitoare, se depăşesc disciplinat păstrând gruparea neschimbată de vagonaşe şi apoi reintră pe şina principală, urmându-şi direcţia de mers. Sunt trenuleţe de o delicateţe înduioşetoare.

Despre sunete şi Moş Crăciun

În dimineţele minunate am norocul să mă trezească cea mai splendidă melodie. Croită unic pentru mine şi pentru dorurile mele toate, revin uneori din adormirile mele în poziţia culcat pe burtică cu sunetul miraculos al inimii tremurând cadenţat în urechi şi în tot corpul. Şi stau aşa şi nu mai vreau să mă ridic, în timp ce plăcerea surealistă a ritmului cardiac mă străbate până la sferele înalte ale spiritului. Este sunetul vieţii mele. Chiar sunetul vieţii mele.
Mă iluminează de fiecare dată, mă alină când sunt tulburată sau îndurerată, mă relaxează când sunt epuizată, mă calmează când sunt cuprinsă de furie sau orgoliu, mă regenerează negreşit.
Cu doar câteva ore în urmă am pomenit într-o discuţie de sunete, de dimineaţă, inima mi-a confirmat că nu putem nicicând exista fără ele. Cred eu că muzica divină despre care se spune că învăluie în meditaţia iniţiaţilor orientali sau în extazul mistic al sfinţilor creştini, pleacă din ritmurile inimii. Cred eu că acea nota-cheie muzicală unică pe care fiecare ce există în universul ăsta se zice că o emană, ca o amprentă irepetabilă, pleacă de la ritmul inimii.
Când îmi ascult inima mă dezvălui ca un guvernator al unei lumi. Ce altceva este trupul meu, cu miliardele lui de celule ce se nasc, trebăluiesc şi mor, cu regulile şi legile sale inegalabile, cu anotimpurile şi manifestarea proprie, decât o lume măiastră ce a fost dată în grija sufletului meu spre bună guvernare? Mi-aş dori să pot asculta celula renală sau hepatică în activitatea sa, conexiunea axonilor când îşi trimit impulsuri nervoase, şuierul fibrelor musculare în alergare, sunetul prin care glanda salivară produce o enzimă, foşnetul cu care molecula de oxigen trece prin sânge. Că doar toate astea sunt în grija mea. Dar nu le aud, aud însă inima, pe care o numesc cu drag generalul trupului meu. Ea este în directă legătură cu lumea numită Cristina. Şi despre lumea mea îmi spune generalul meu preţios - inima. Doar de l-aş asculta mai des.
Cred ca n-ar putea fi rău şi nedreptate nici în lumea asta din exterior daca omenii şi-ar asculta mai des ritmul inimii. Nu cred că-ţi poţi asculta suntetul interior şi apoi să nu devi responsabil, să nu-ţi dai seama că te pierzi uneori în viaţă cu nimicuri, banalităţi, cruzimi şi egoism. Bătaia inimii e dincolo de bine şi de rău şi de prostii umane.
Ştiu ce vreau de Crăciun! În sfârşit ştiu ce vreau de Crăciun. M-au întrebat în ultima perioadă câteva persoane ce mi-aş dori să-mi aducă Moş Crăciun, iar eu ridicam din umeri, nefiind foarte convinsă că am o dorinţă specială şi arzătoare pentru venerabilul Moş. Dar ştiu, îmi doresc un stetoscop să-mi poată reda de câte ori am chef dulcea muzică a inimii. Da, toate celelalte muzici şi melodii le pot asculta de câte ori am chef de pe internet, dar mi-e mai greu cu inima mea … îmi doresc un stetoscop.

Priviri în gol

2:38 (la începuturile zilei), privesc în gol. O melodie îmi sună subţirel în ureche. Sufletul meu se îndepartează vibrând în libertate. Ce vreau? 2:55, privesc în gol. Crengile copacilor se mişcă unduitor dincolo de fereastra mea. Un cor gregorian îmi atinge visul unor trăiri îndepărtate. Privesc în gol, 3:01. O gâză trecătoare de noapte face spirale de balerină în faţa mea. Mă mângâie cu graţia ei. Dincolo de fereastră, dincolo de crengile negre, două felinare îndepărtate, portocalii şi oblice se îndreaptă spre mine, ca doi ochi de demon, pătrunzători. 3:15, privesc în gol, privesc în focul privirii de dincolo de geam şi de timp. Trei pânze strâmbe cu maci roşii, pe-un perete, se unduiesc în acorduri grave de vioară. Demoni înveşmântaţi în mantii nesfârşite trec în procesiune mânându-şi caii suri în pas uşor printre crengile dezgolite şi negre. Privesc în gol, 3:29. I-am înfruntat, în alte timpuri, şi i-am adorat. Am fost cu genunchii zdrobiţi şi palmele sângerânde în apele învolburate ale râului rece care le-a regenerat. M-am prăbuşit pe mărăcini cu gâtul frânt, cu trupul sfărâmat, privind în sus fără să pot clipi sau respira, iar pescăruşii cu pene zburlite mi-au redat simţirile. 3:47, privesc în gol. Ochi de demon oglindiţi în săbii viforoase mărşăluiesc sub sclipirea lunii. Am luptat cu ei, dincolo de timp, şi i-am iubit. Am plutit în galopul unui cal roib printre crengile sterpe ale copacilor care mi-au rănit obrajii şi coapsele, iar vântul tăios de iarnă mi-a redat strălucirea. Două felinare privesc goale spre mine de după fereastră. Ce vreau? Lumina lustrei se reflectă în geam, la fel şi gâza trecătoare în baletul său graţios. La fel şi melodia subţirică în urechile şi zâmbetul meu. Privesc în gol, 3:56.

Printre antichităţi şi vechituri (I) - Eu şi Felix

Felix şi cu mine suntem singurii care atingem toate exponatele ce ne stârnesc interesul la târgul de antichităţi. Eu şi Felix, băieţelul exploziv de nu mai mult de cinci anişori, bine încăciulat în gri şi portocaliu, împărtăşim pe viaţă o încântare comună. Ne place să ne trecem degetele şi palma peste obiecte, animale, oameni, atunci când vrem să le cunoaştem cu adevărat. Nouă, nu ne ajunge văzul atunci când ceva ne stârneşte interesul la targul de antichităţi şi nici altundeva, trebuie sa simţim cu terminaţiile nervoase ale pielii, trebuie să palpăm, să constatăm textura materialului, temperatura sa, curburile şi colţurile, să-i cercetăm greutatea, părţile şi întregul, acea senzaţie unică de dincolo de cuvinte pe care ne-o imprimă atingerea. Abia atunci percepem imaginea completă, abia atunci înţelegem obiectele, animalele, oamenii în deplinătatea realităţii lor fizice.
Abia atunci când le atingem suntem sclipitor de bucuroşi de ceea ce ne întâmpină pe tarabele multicolore ale târgului. Micuţul Felix părea încântat de animăluţele de porţelan şi sticlă colorată, chioare sau fără codiţe şi lăbuţe, de bănuţii ruginiţi sau înnegriţi de vreme, de pumnalele ştirbe cu pietricele colorate încrustate şi lipsă, de broşa mare în formă de păianjen cu piatră neagră de onix pe care n-ar mai fi lăsat-o din mână. Eu la rândul meu m-am bucurat de bombonierele greoaie de cristal al căror capac îl desfac de fiecare dată, de tipsiile ornamentate cu margini tăioase de argint, de călimara de lemn înţepăcios în care se scufundau pe vremea lor peniţele, de cavalerul îmbrăcat în armură, coclit şi mic de-un cot, făcut din alamă cu braţele ce se bălăngăne aproape să-i cadă. M-am bucurat de tablourile anonime cu peisaje fade şi scorojite, de lăcăţelul metalic înverzit în formă de peşte ce mi-a acoperit întreaga palmă şi a cărui cheiţă buclată i-am învârtit-o scârţâit câteva minute în şir, de seturile din sticlă colorată pentru lichior, fiecare păhărel o altă culoare, suflate cu foiţe aurii şi pictate grosolan cu reliefuri înflorate, pe care nu le-aş cumpăra, nu le-aş utiliza şi nici nu le-aş ţine în casă vreodată, din cauză de prea mult... kitsch, dar care de fiecare dată îmi atrag privirile şi degetele şi îmi pun un zâmbet larg de sinceră veselie pe buze.
Eu şi Felix ne-am bucurat aşa, în felul nostru, de târgul de antichităţi iar mâinile ne-au îngheţat până pe punctul de a nu le mai simţi.
Felix şi cu mine nu ne cunoaştem, ne-am găsit doar la aceeaşi oră în aceeaşi duminică, la acelaşi târg de antichităţi şi împărtăşim aceeaşi încântare. Pe mine însă, norocoasa, spre deosebire de explozivul Felix căruia mămica lui grijulie încearcă să-i oprească mereu elanul copilăresc cu un ferm „Felix, nu ai voie să le atingi”, pe mine nimeni şi nimic nu mă tulbură la târgului de antichităţi.

Vântul printre frunze de nuc

Nicio adiere nu-i mai iubită de sufletul ascuns în mine decât vântul ce cuprinde pe-nserate frunzele de nuc. Nu-i nici puternic nici duios, dar cântă un cântec unic pentru urechile mele, inconfundabil şi imposibil să mă obosească vreodată. Îmi cântă un cântecel ce nu-i foşnit de frunze de foioase, ca atunci când îmi abat pasul vara prin păduri pentru răcoare şi încântare. Nu-i nici imnul cristalin şi înţepător ce sună iarna-n conifere reci. Acesta, al meu, e mult mai consistent decât lichid, e mult mai cartonat decât mătăsos, dar merge dincolo de trupul meu şi săgetează-n suflet şi înflăcărează. E acea adiere pe care pot s-o ştiu a mea mereu, când mă ridică în braţele sale pentru o clipită şi-mi lasă pielea infiorată. Acea adiere pe care palpabil o cunosc şi schimbă adâncimile în mine. Vântul ăsta, ce mi-e solist de-a pururi, mă însoţeşte în inimă în toate drumurile mele. Îl iubeam cand îl auzeam în nucul cel mare din curtea de la Stăneşti atunci cand aveam 5 ani şi mă pierdeam în basme sub bolta fascinantă de frunze. Îl iubeam şi pe la 16 ani când, sub nucul fremătat, îl aşteptam să adie mai pe seară pentru a ieşi apoi liberă şi revoluţionară la focul de pe gârlă. Îl iubeam şi la 20 de ani când inima învolburată mă îndemna să merg până la poartă, aşteptând... aşteptând vântul care dădea de ştire şoptit, de peste râu, că s-a pornit pe drum, îi zâmbeam pe când traversa strada şi îmi intra unduitor în păr, mă purta apoi cu el sub frunzele de nuc să-mi şuiere ele un cânt liniştitor. Îl iubesc şi acum când îi ascult glasul mai mult în amintire, dar nu îl pot uita. Şi dor imi e, mi-e dor de mor de vântul ce cuprinde, nelipsit, frunzele de nuc pe înserate.

Vrei să mă prinzi în lanţul tău de mailuri-spam?

De ce-mi strici bucuria inimii de a primi un semn de la tine? De ce mă ţii în adresa ta de mail doar pentru a-mi trimite mailuri nesfârşite de la alţii, pe care eu la rândul meu te-ai aştepta să le trimit la cunoscuţi doar ca sa se împlinească urările şi să previn blestemele cuprinse-n ele?
Se bucura inima mea că tu, om - bărbat, femeie - ce ţi-ai încrucişat odinioară drumurile cu al meu, ce m-ai ştiut sau doar m-ai confundat, ce m-ai plăcut sau poate m-ai invidiat, ce poate m-ai dispreţuit sau uneori m-ai admirat, se bucura inima mea că poate tu ce nu ai şters adresa mea de mail şi poate nici contactele din telefon, poţi încă să-ţi aduci aminte că eu am existat.
Şi-atunci? De ce nu-mi laşi această bucurie? De ce vrei să mă prinzi în lanţuri ştergându-mi desfătarea pură de a te fi ştiut şi de a fi fost ştiută de tine? De ce nu te gândeşti la mine exact aşa cum eu ţi-am fost? Şi bine de ţi-am fost, cu drag să mă gândeşti, iar rău de ţi-am fost, cu ură tu să mă păstrezi. Dar tu vrei să mă prinzi în lanţul unui mail necontenit, să mi-l trimiţi doar pentru că alţii ţi-au trimis, ca apoi la rândul meu să îl trimit la alţii, şi eu mai departe, la alţi uitaţi de-ai mei, ce-au fost în drumul meu.
Scrie-mi dar mail să-mi spui ce mult tu mă deteşti, de vrei, sau scrie-mi mail să-mi spui cât mă iubeşti, de poţi, sau uită-mă cu totul, de aşa ţi-e calea, dar nu mă prinde-n lanţul tău de mailuri-spam! Ţi-am traversat odinioară drumul, nu vreau aceste mailuri înlănţuite! Nu mi le trimite!