Scrisori de dragoste (10) - Ce mă fac cu tine?

Ce mă fac cu tine, când ai succes şi creşti? Intru în competiţie cu tine? În ucigătoarea concurenţă, care aduce iz de mortăciune şi în afaceri şi în relaţii personale? Te concurez sau te celebrez, te iau ca inspiraţie doar, să-mi amintesc de propriile-mi pasiuni şi talente, ce le am de înflorit şi înrodit ca să mă hrănească pe mine şi pe încă mulţi alţii din roade bogate?
Ce mă fac cu tine? Te blochez şi te descurajez? Ca să-ţi cadă aripile şi să-ţi devină inerte. Aripile pe care dacă tu ţi le deschizi, îmi amintesc de toată responsabilitatea mea faţă de mine, de ai mei paşi ce-ar trebui să mergă mai departe. Să te ţin legat prin pacturi şi contracte, prin intimidări şi şantaje? ... sau să-mi accept a mea responsabilitate creatoare?
Ce mă fac cu tine, când văd că ai ştiut mai bine? Te desfiinţez, te blamez, te agresez, ca să-m-acopăr? Ca să nu ajung la clipa în care aş recunoaşte că mi-am schimbat părerile de dinainte şi ţi-aş da dreptate?
Ce mă fac cu tine, oare, muză? Să te iubesc fără să-ţi cer nimic în schimb? Fără să îţi pretind ideile fixiste şi prestabilite? Să te fructific cu nesătulă poftă aşa cum eşti, cât timp îmi eşti în cale? Să recunosc că pe neaşteptate m-ai readus pe mine mie-mi, şi-mi dai deja cu mult mai mult şi altceva, mai roditor, decât am vrut sau am crezut?

Scrisori de dragoste (9) - Cu ce măsură îmi măsor iubirea?

Comparaţia, boală grea. Boală ucigătoare în cele din urmă, a iubirii şi a poveştilor de iubire. Cu ce măsură îmi măsor iubirea? Cu cea a celor ce se ţin de 5 ori pe zi de mână, sau a celor ce se ţin de 5 ori pe an? Cu măsura celor ce petrec 2 sau 3 weekenduri pe lună împreună? Cu cea a celor ce merg în două vacanţe pe an  sau a celor ce se văd o dată la două luni? Cu măsura unei neveste zguduite de soţ "până ce moartea ne va despărţi" sau a celor care "se îndrăgostesc" o dată la 3 luni de cineva nou? Se măsoară iubirea în ce scrie la carte că trebuie să facă un cuplu, sau ce spun bătrânii, sau tinerii, sau moda actuală în materie....? Iubirea, minunata poveste de iubire nu se măsoară. Şi atât. Nu se compară că moare... adună frustrări, nemulţumiri, ce nu-s reale ci prin comparaţie. În povestea de iubire mai bine să fii surd şi orb la ce fac alţii la acest capitol, la ce e tradiţional sau uzual. Povestea e unică şi incomparabilă, e minunată cât timp are propria măsură a bucuriei sufletului. Măsura iubirii nu există şi cine-şi măsoară iubirea cu măsuri ale altora, e mai mult decât nebun, sau nu s-a ars suficient de tare cât să-l usture şi să înţeleagă.

Unii fac, alţii se lasă făcuţi

Ştiu puţini oameni care chiar fac. Da' nu din cei ce fac lucrurile obişnuite de zi cu zi, că aşa fiecare face câte ceva. Ci din cei care au o idee şi fac ceva pentru ea aducând o schimbare în viaţa lor, trăind altfel decât ieri, ieşind din starea de confort chit că iese cu succes sau cu eşec.
Ştiu foarte mulţi oameni care şi ei fac ... citesc o grămadă de chestii, se interesează de multitudini de idei personale sau luate de la alţii. Dar de fapt nu fac nimic, decât să mai citească nişte chestii, să mai discute eventual despre ele, sau lă le dea "share" cum e moda în mediile actuale de socializare, computerizate. Nu zic că unii greşesc sau alţii fac mai bine... nu-i nici mai bine nici mai rău. Doar că văd oameni a căror viaţă nu se clinteşte decât când se întâmplă vreun eveniment exterior la Sfântu Aşteaptă şi-i mişcă şi pe ei valul şi oameni care într-un an de zile îşi schimbă total domeniul de lucru, cercul social, starea civilă, devin şi faimoşi şi bonusul bonusurilor, trăiesc viaţa cu satisfacţie.
Nu zic cum o fi mai bine, fiecare ştie pentru ea/el. Văd doar că lumea e făcută din cei ce fac şi cei ce se lasă făcuţi. Văd doar că o parte din cei ce se lasă făcuţi cred că fac, şi doar îşi împoaie capul cu chestii ce alţii le fac. Şi pe urmă devin dezamăgiţi că nu li se întâmplă nimic în viaţă. Între aceste două tipuri nu e o diferenţă de inteligenţă, de talente, de frumuseţe sau şarm, de soartă, karmă sau noroc. Singura diferenţă e în a face tu personal în loc de a te preocupa preponderent de ce fac ceilalţi.
Ştiu puţini oameni care chiar fac, sunt foarte foarte puţini, nu zic că e bine sau rău. Zic doar că-i stimez foarte mult, căci sunt măreţi şi de la ei învăţ.

Scrisori de dragoste (8) - Pastile pasionale pentru îndrăgostire

Atât de mult iubesc iubirea, atât de mult iubesc îndrăgostirea, ce iese din mine, ce până la urmă sunt eu.
Atât de mult că fac obsesii, pasiuni şi vijelii.
Atât de îndrăgostită sunt şi atât de multă forţă scoate din mine iubirea că uneori mă tem c-o pierd fără un catalizator.
Obsesiile mele dulci şi fermecate, mă subjugă, doar pentru că uneori mi-e frică să nu-mi pierd îndrăgostirea.
Mă hrănesc avid din catalizatorii mei, şi mă tem, că iubirea mea ar pieri de m-aş opri să mă hrănesc din ei.
Şi de-aia tot ei îmi devin otrăvuri, disperări.
Chiar dacă am aflat despre mine de atâtea ori, că nu mă lasă  nicidecum şi niciodată în urma ei iubirea.
Atât de mult iubesc îndrăgostirea că sunt de când mă ştiu dependentă de mediatori.
La fel precum un om cu glanda tiroidă extirpată, ce trebuie să ia pastile ca să supravieţuiască, eu iau pastile pasionale pentru ca inima mea să iubească.
Ba şi mai mult de-atât iubesc îndrăgostirea, încât încerc să-mi iau esenţa de iubire din orice, şi să le fac pe toate pastile.

Inspiraţii primite-n dar de la alţii (2)

"Eşti conştient de tot ce apare în faţa ta pe ecranul Conştiinţei. Unde este lumea fără tine? Unde şi ce sunt gândurile fără tine, cel ce le percepe pe ele? Tu eşti rădăcina şi sursa fiecărei experienţe. Nu poate exista nicio experienţă fără tine."  Mooji 

Scrisori de dragoste (7) - Să mă-nrădăcinez

Rădăcini să-mi caut, am plecat
prin lume,
Să m-ancorez de frica
de a cădea pe jos.
Ca să mă prind de-o casă
am încercat, dară
Dorindu-mi mult să umblu,
de case m-am lăsat.
Şi să mă înrădăcinez în oameni,
demersuri dulci şi acre
Făcut-am peste tot
n-a mers,
Căci pe neaşteptate
iar am căzut pe jos.
Şi să mă leg de şcoli, idei
de pe la unii
Testat-am, mai în glumă
sau mai în serios
Mi-au dat şi şut şi forţe
mi-am prins pe-acolo paşii,
Dar...
rădăcini, n-am scos.
M-am prins eu de mai multe
şi până-ntr-un final
Am plonjat înc-o dată, cu surpriză
tot cum ştiam, pe jos.
Iar, într-o zi cu lună,
deci seara după înserat
Băteam drumuri să caut
un scop vibrant şi nou
Să simt că-mi fierbe clipa, că mă bucur
şi că trăiesc nelimitat.
Iar dintr-odată, numai,
privind cu frig la stele
Mi-am zis, mândră de mine
am şi zâmbit: Eu, eu
Cel mai nobil scop, care să-mi fie altul?
scopul cel mai pasional al meu, eu, eu.
Rădăcini să pun cu spor în mine
să crească, să mă ţină
Şi astfel să-mi rămână
de mai rămân doar eu.
De cad, cum cad adesea
oricat de mult, oriunde m-ancorez
Atunci să fie-n mine rădăcina,
să plece frica toată,
Atunci mai abitir, în mine,
să mă-nrădăcinez.