Rădăcini să-mi caut, am plecat
prin lume,
Să m-ancorez de frica
de a cădea pe jos.
Ca să mă prind de-o casă
am încercat, dară
Dorindu-mi mult să umblu,
de case m-am lăsat.
Şi să mă înrădăcinez în oameni,
demersuri dulci şi acre
Făcut-am peste tot
n-a mers,
Căci pe neaşteptate
iar am căzut pe jos.
Şi să mă leg de şcoli, idei
de pe la unii
Testat-am, mai în glumă
sau mai în serios
Mi-au dat şi şut şi forţe
mi-am prins pe-acolo paşii,
Dar...
rădăcini, n-am scos.
M-am prins eu de mai multe
şi până-ntr-un final
Am plonjat înc-o dată, cu surpriză
tot cum ştiam, pe jos.
Iar, într-o zi cu lună,
deci seara după înserat
Băteam drumuri să caut
un scop vibrant şi nou
Să simt că-mi fierbe clipa, că mă bucur
şi că trăiesc nelimitat.
Iar dintr-odată, numai,
privind cu frig la stele
Mi-am zis, mândră de mine
am şi zâmbit: Eu, eu
Cel mai nobil scop, care să-mi fie altul?
scopul cel mai pasional al meu, eu, eu.
Rădăcini să pun cu spor în mine
să crească, să mă ţină
Şi astfel să-mi rămână
de mai rămân doar eu.
De cad, cum cad adesea
oricat de mult, oriunde m-ancorez
Atunci să fie-n mine rădăcina,
să plece frica toată,
Atunci mai abitir, în mine,
să mă-nrădăcinez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu