Nimic nu te fereşte

Oamenii mor. Evident. Când oamenii mor, ceilalţi oameni rămaşi în viaţă - sau în aparentă viaţă (dar asta-i altă poveste) - îi compătimesc pe cei morţi, familiile celor morţi, se cutremură şi fac multe cruci, sperând să nu se întâmple aşa ceva cu ei, cu cei din familia lor, din jurul lor.
Când oamenii mor, ceilalţi oameni care încă mişcă şi respiră au tendinţa să exclame zgribuliţi 'Doamne fereşte!' Ceea ce uită însă cei ce exclamă aşa în secundele respective, este că exact de lucrul ăsta Dumnezeu nu te fereşte. Ăsta-i garantat din fabricaţie, e mai mult decât sigur, e inclus la pachetul de bază al cadoului vieţii. Dacă de belele, de dureri de cap şi uneori chiar şi de Fisc, Dumnezeu te mai fereşte, de lucrul ăsta, oricâţi 'Doamne fereşte' ai scuipa în sân, nu-i chip să scapi...mai devreme sau mai târziu, cândva, într-o zi, poate chiar acum.

28 august

Pe 28 august nu ma simt nici mai tanara nici mai ofilita decat in alte zile din august sau din alta luna. Nu ma simt nici mai vesela nici mai trista. Nu am de facut nici mai multe nici mai putine decat in alte zile. Nu-s nici mai intelegatoare nici mai certareata. Nu iubesc nici mai mult nici mai putin, nu am nici planuri mai multe nici merite mai multe.
Pe 28 august doar incerc sa inteleg mai mult decat in alta data ca am de multumit cui trebuie multumit ca traiesc in lumea asta, ca exist in forma asta si ca am o viata ce se deruleaza in conjuncturile astea...multumesc!

Mâine posibil să fie prea târziu

Când amâni lucrurile pe mâine, oricare ar fi ele, importante sau neimportante, nu prea îţi trece prin cap că mâine s-ar putea să fie cam târziu. Mâine, s-ar putea ca persoana căreia puteai să-i spui ceva din inimă astăzi să nu mai fie acolo, mâine se poate ca lumina pe care trebuia să o plăteşti astăzi să-ţi fie luată şi să rămâi în beznă, mâine se poate ca omul căruia puteai să-i dai astăzi să se hrănească cu o banană să fie deja mort de foame, mâine se poate ca ajutorul pe care trebuia să-l dai astăzi să nu mai fie de niciun folos... mâine poate nici să nu mai existe deloc şi niciodată.
Şi mai rău decât toate consecinţele pe care le experimentezi direct, e faptul că pentru lucrurile pe care le laşi pe mâine mai suferă şi alţii, angrenaţi în relaţii directe sau indirecte cu tine. Victimele colaterale ale mâinelui altcuiva. Un mâine înşelător şi existent doar la nivel teoretic. De la un anumit moment victimele astea colaterale ale nesfârşitelor tale 'mâine' încep să te doară mai tare decât pielea proprie şi personală pe care ţi-ai tot agresat-o cu amânări. Parcă prin amânarea pe mâine,cel mai rău e că nu rămâi doar tu în beznă, ci că mai târăşti şi pe alţii după tine.

Testul timpului

Unele persoane trec testul timpului. Altele nu-l trec. Unele lucruri trec testul timpului. Altele nu. Testul timpului este cel mai bun pentru determinarea profunzimii lucrurilor şi persoanelor, emoţiilor şi gândurilor, sentimentelor, vorbelor, ideilor. Îţi place sau nu, îţi doreşti altfel sau nu, te agiţi sau nu te agiţi, tot una e. Testul timpului determină ce şi cine îţi rămâne alături mai departe, ce şi cine are sau nu are consistenţă şi semnificaţie. Tare ai mai vrea uneori să fie altfel, să fie exact contrariul, dar în cazul ăsta toate zbaterile sunt în van. Trebuie să aştepţi cu răbdare testul timpului prin care trec toate câte te înconjoară şi să te supui rezultatelor sale. Categoric fiecare trece la rândul său prin testul timpului raportat la alte lucruri, persoane, idei, emoţii... Uneori îl picăm, alteori îl trecem.
De obicei, nemulţumiţi de rezultate, cei mai mulţi învaţă să aştepte rezultatele acestui test 'the hard way', cu zbateri, luptă cu morile de vânt, răniri şi nenumărate învârteli în cerc. Toate, desigur, agitaţii împotriva naturii, care n-au cum să ducă la o viaţă prea uşoară. Alţii poate ştiu din start ce înseamnă testul timpului şi au răbdare infinită...eu nu-i cunosc pe aceştia. Mi-ar plăcea să ştiu că totuşi există şi oameni de acest fel.
M-am luptat de atâtea ori, ca o musculiţă în faţa unui bloc de stâncă, împotriva a ceea ce arată testul timpului, încât mă şi întreb uneori de câte mii de ani voi avea nevoie până să-l învăţ şi să-l accept.

Crisi_Maimuţă

Adineauri am avut o străfulgerare. Mi-am dat seama cu un realism neobişnuit că nu-s nimic altceva decât o maimuţă bătută-n cap. Cu un pic mai puţină blană, care poartă pantofi, e adevărat. Dar totuşi o maimuţă. Şi la fel de brusc mi-a trecut prin minte faptul că blogul meu se intitulează în mod greşit Crisi_mi. Gândurile pe care le pun în posturile mele sunt atât de ... brute... încât ar trebui să-i schimb numele în Crisi_Maimuţă, nu altfel.

Oamenii dragi

Există oameni. Există diferite categorii de oameni. Şi teoretic trebuie să-i iubeşti cu iubire necondiţionată pe toţi. Totuşi printre atâtea categorii de oameni există o categorie aparte. Categoria 'oamenilor dragi'. Oamenii ăştia pe lângă că sunt oameni ce trebuie iubiţi mai sunt şi oameni cu care ai luptat cot la cot, cu care ai iubit sau ai urât, cu care te-ai confruntat, te-ai rănit reciproc, te-ai chinuit, te-ai trădat, te-ai nemernicit, te-ai educat, te-ai ajutat.... într-atât de mult şi într-atât de mereu încât nu ai cum să nu-i simţi dragi. Dragi mai mult decât alţii. Dragi până în adâncimea cea mai adâncă a inimii.

Poveşti nemuritoare

Când viaţa îţi permite răgazul analizei de sine, în cele mai ciudate momente începi să vezi nenumărate lucruri aparent banale. Dar toate acestea îţi şoptesc ceva important, ceva de ajutor. Doar că nu prea le asculţi, nu prea le înţelegi.
Aşa m-am întrebat şi eu de curând. Oare ce vrea să-mi spună mie crenguţa cu 17 petale verzi, rătăcită chiar la întretăierea dintre strada Turturelelor cu strada Vulturilor? Sunt sigură că dacă aş avea urechi să o ascult mi-ar spune o poveste nemuritoare. Sau poate totuşi am urechi.

Lucruri triste (2)

Mă întristează îngrozitor o parte dintre oamenii alături de care trec prin dificultăţi şi probleme. Îmi rup inima aceia care-mi devin dragi pentru că păşim împreună prin conjuncturi adverse şi prin complicaţii şi după toate acestea ei încă nu au înţeles ce era de înţeles. Rămân exact la fel ca la început.
Mă doare de mor să aud o voce care-mi vorbeşte în acelaşi fel ca în urmă cu mult timp, după ce ne-am dat cu capul de pereţi împreună în aceleaşi case de nebuni, şi maşina de spălat a naturii ne-a tăvălit prin aceleaşi ape cu clăbuc.
E trist, trist, îngrozitor de trist. Şi nu cred că am ce face.

Inutil

Un lucru am reţinut foarte clar din tainele apei. Oricât de bun înotător ai fi în momentul în care te prinde un curent în apă nu trebuie să te zbaţi, să te agiţi, să te lupţi pentru a ieşi din el, pentru că acest curent e întotdeauna mai puternic decât tine şi te va îneca. Cu cât te vei lupta mai mult împotriva lui cu atât mai sigură va fi înecarea ta. Este inutil să te împotriveşti, nu poţi scăpa de sub furia apelor decât dacă te laşi în voia curentului, să te poarte atât cât trebuie şi apoi te eliberează singur, de bunăvoie, sănătos şi fără griji.
Şi în viaţă ca şi în apă vin uneori curenţi care te lovesc potrivnic. Nu-ţi plac, sunt chiar detestabili şi prima reacţie e să faci ceva să-i contracarezi, să lupţi împotriva lor. Greşit. Total greşit. Cu cât te agiţi mai tare cu atât îţi sporeşti şansele să te îneci. Uneori lucrurile pur şi simplu sunt potrivnice, total invers faţă de ceea ce vrei să se întâmple. Dacă te apucă panica s-a terminat tot. E inutil să te opui. Cu cât curentul te sufocă mai mult cu atât trebuie să ai puterea de a te lăsa dus în voia lui, împotriva instinctelor şi a reacţiilor ce vin natural. Trebuie să speri doar că nu va dura prea mult... şi să te laşi purtat de apele învolburate.

Cel al cărui nume nu vreau să-l rostesc

Există o persoană în această lume mare al cărei nume nu mai vreau să-l rostesc. Nu credeam că se poate întâmpla aşa, dar mi se întâmplă. Şi nu e din cauză că ar fi o persoană odioasă ci din cauză că seamănă prea mult cu mine însămi... dar eu fiind o persoană odioasă...s-ar putea până la urmă să mă contrazic singură, şi de fapt motivul să fie că e o persoană odios de asemenea mie.
Sunt multe de zis despre un astfel de personaj, chiar foarte multe, căci nu degeaba ajungi să nu mai vrei să rosteşti numele cuiva. Am să trec totuşi peste multiplele amănunte care-mi leagă strâns un nod în plex şi am să spun că atunci când nu mai vrei să rosteşti numele cuiva, atât de 'ca tine însuţi', cel mai probabil nu acel cineva a făcut ceva aiurea, ci tu însuţi. Cineva poate fi atât de evident de aidoma ţie până la un punct înspăimântător şi adorabil deopotrivă. Şi când o persoană devine adorabilă abia atunci apar problemele. Atunci încetezi brusc să vezi ce e evident, tocmai pentru că le vezi pe toate mult prea limpede.
Dacă la asta se adaugă şi faptul că, din cauza orbirii prosteşti, pentru greşelile comise trebuie să plăteşti chiar cu lucrurile şi persoanele adorabile ... iese ceva ce numai eu mai pot înţelege de unde a pornit şi unde a ajuns. Cert este că atunci când faci alegeri trebuie să fii pregătit pentru a plăti cu lucrurile cele mai adorabile şi cele mai rupte din tine.

Sinteza lucrurilor spune: Da, există o persoană al cărei nume nu mai vreau să-l rostesc; Da, acest fapt este doar din vina mea; Da, dimineaţa mă trezesc spunându-mi: 'Şi astăzi cum e? Se pare că şi astăzi ca şi ieri există în inima mea persoana al cărei nume nu vreau să-l rostesc pentru că, de aidoma mie ce-mi era, am ales să o sacrific'.