Preferinţe de pisicuţă

Mă întreb ce ar prefera de fapt pisicuţa, noua mea colegă provizorie de apartament, dacă ar sta cineva s-o întrebe. Ar prefera să fie aşa călătoare fără voia ei de la un om la altul, sau ar alege stabilitate şi constanţă? Nu ştiu de ce dar cred că-i place mai mult să locuiască cu aceiaşi oameni, în acelaşi spaţiu, unde să se simtă acasă şi să îi fie lucrurile şi mângâierile cunoscute. Dar, deşi e sociabilă, iubitoare, liniştită şi rapid adaptabilă, nimeni n-a întrebat-o dacă vrea să plece nici prima oară, nici a doua oară... cel puţin de două ori ştiu eu că a fost înstrăinată, realitatea cine ştie cum o fi. Acuma locuieşte provizoriu la mine, câteva zile, găzduită cât să o duc şi eu mai departe la o nouă casă ce-i drept cu iarbă verde şi cu livezi de alergat. Dar sunt convinsă că nici nu bănuieşte că va pleca şi de aici în alt loc şi recunosc că nici eu n-am stat s-o întreb ce ar prefera să facă. Cred totuşi că e stresant şi epuizant să fii transmutat de colo colo când ţi-e lumea mai dragă, fără avertisment şi fără să ai un cuvânt de spus.
Poate de-aia a şi ales să se camufleze pe canapeaua mea nisipie... speră poate s-o uit aici. Cred că s-a săturat să tot fie plimbată şi ar prefera să rămână într-un loc cunoscut.

Acu, acu (II)

Acu acu aş vrea să îmi pun tălpile goale pe asfaltul încins şi să alerg aşa păşind uneori pe pietricele mici şi înţepăcioase. Apoi când o să ajung la senzaţia că picioarele mele iau de-a dreptul foc şi nu mai pot rezista, să intru cu tălpile pe iarba uşor udă care mă va răcori imediat ca un vapor de abur recişor şi proaspăt învăluit până la frunte. Apoi să stau tolănită lejer la o umbră răcoroasă cu picioarele sus în aer sprijinite pe un scăunel, astfel încât vântul să le mângâie şi să le odihnească.

Lumea mea

Lumea mea are mereu noapte albastră, in cele mai frumoase nuanţe de albastru. Are mereu o lună plină, mare şi luminoasă, scânteietoare ca o sferă perfectă. Lumea mea are mereu fiinţe unduitoare cu privire contemplativă, cu sufletul înălţat de senzaţii tremurătoare. Fiinţe războinice şi durabile, dar cu fruntea încununată de vise şi iubire. Lumea mea are întotdeauna briză răcoroasă dar care nu înfrigurează, doar limpezeşte privirea şi mângâie inima. Lumea mea are mereu zâmbetul agăţat de optimism în cele mai dificile încercări, chiar şi atunci când tot restul trădează. Lumea mea crede întotdeauna în miracole, în lucruri magice şi transformări radicale. Porneşte mereu la un nou drum al confruntărilor dureroase şi al pericolelor îndelungi. Lumea mea este plină de fiecare dată de fascinantele creaţii sălbatice ale naturii. Are întotdeauna ape cristaline în care se oglindesc stelele. Lumea mea cuprinde pasiunea trăirilor şi naşte sacrificii nobile. Lumea mea trăieşte la intensitatea tăierii înfiorate a răsuflării.

Mânuţei stângi

Vreau pe această cale în primul rând să-i cer iertare mânuţei mele stângi pentru toate momentele: când am bruscat-o sau suprasolicitat-o, când am tăiat-o sau înţepat-o, când i-am zdrelit pielea sau unghiile, când am lăsat-o să îngheţe în frig până când a amorţit, când am lăsat-o să i se usuce pielea fără să o dau suficient de des cu cremă, când am folosit-o pe post de unic amortizor în căzăturile mele fulgerătoare, când ar fi trebuit s-o duc la doctor dar am chinuit-o lăsând-o să se descurce singură.

În al doilea rând vreau s-o rog cu toată sinceritatea şi iubirea să nu mai stea supărată pe mine şi să se facă bine mai repede. Să accelereze procesul de recuperare a încheieturii şi să nu mai ţină durere împotriva mea la fiecare mişcare sau apăsare. O rog să se reîntoarcă la capacitatea sa maximă şi la uşurinţa oricărei mişcări. Să se vindece de tot.

Iar în al treilea rând vreau să-i promit că am învăţat ceva din protestul ei dureros.

Îmi plac lemurii

Îmi plac lemurii, aşa că lor le dedic post-ul ăsta. Lemurii ochioşi, blănoşi, urechioşi, degeţicoşi. Şi sunt primate, deci şi deşteptăcioşi, asta ca să ne lămurim. Mie tare mult îmi mai plac.

Cântecul steluţei de mare turcoaz

O steluţă de mare turcoaz stătea printre suratele sale din barajul de corali. Privea la peştişorii în mii şi mii de nuanţe ce-i treceau pe dinaintea celor cinci lăbuţe rotunjoare ale sale. Era încântată de faptul că este o steluţă turcoaz, că poate sta fără griji unduindu-se în valuri toată ziua printre atâtea minunăţii şi alge. Nu-şi umplea timpul decât cu încântările pe care lăcaşul său de sub ape i le oferea. Şi cânta:

Frumos e să fii steluţă de mare turcoaz
Coralul mi-e casă şi masă şi prieten
Hoinăresc toată ziua printre culori şi forme
N-am teamă de nimic
N-am griji de nimic
Mă încânt doar cu frumuseţe
Mă delectez cu liniştea adâncului
Mă anim cu viaţa marină ce strigă a pericol
Şi nimic altceva pe lumea asta
N-aş vrea să fiu
Decât
Steluţă de mare turcoaz

Cineva m-a întrebat ce-aş vrea eu să fiu dacă n-aş fi eu. Aş vrea să fiu o steluţă de mare turcoaz.

Păstrătorul speranţei

Toporaşi violeţi şi liberi

Nu ştiu ce face primăvara asta, dar mă face să-mi fie drag de toporaşi şi de neamurile lor. Toporaşii piperniciţi (numiţi şi violete - dar mie-mi place să le zic toporaşi) îmi sunt floricelele preferate în această perioadă. Dar nu-mi plac zmulşi şi îmbuchetaţi. Îmi plac ei aşa naturali şi înrădăcinaţi,strânşi în găşti mici printre ierburi verzi. Îmi place aroma lor ce nu e parfumată, e ierboasă şi plină ca o sferă, e o aromă ce spune că ei aparţin pământului, o aromă simplă, clară şi răsună a sănătate. Da, ăsta-i mirosul sănătăţii pentru mine, mirosul toporaşilor. Îmi place să urmăresc familiile de toporaşi pe care le poţi distinge după nuanţele variate pe care le afişază, precum veritabile blazoane ale unor nobile familii, deşi ei nu sunt nici nobili şi în ochii mei nici graţioşi ci doar consistenţi. Sunt violeţi în zeci de nuanţe, movalii mai aprins sau mai spălăcit, ba chiar am văzut o dată sau de două ori unii decoloraţi decoloraţi aproape alburii. Dar ăştia cred că-s mai degrabă renegaţii toporaşilor, că mereu stau izolaţi de ceilalţi. Mirosurile de toporaşi îmi izbucnesc cu o fidelitate totală în nări chiar şi când trimit un simplu gând spre ei. Îmi aduc primăvara şi senzaţia că mi-ar susura din sutele lor de guriţe împetalate "Hei, nu uita că e soare în lumea asta!". Şi acum scriind despre ei, mi-au inundat nasul, cerul gurii, până la sinusuri şi la urechi, dar şi inima întreagă care mă gâdilă.
Cât îmi plac! Şi cât îmi place să-i descopăr primăvara printre firele de iarbă, liberi şi neîmblânziţi. Pentru că orice ar spune şi ar crede cineva, oricine, n-a fost încă toporaş domesticit cu adevărat în lumea asta.

Vremuri şi vremuri

Sunt vremuri în care trebuie să te bucuri enorm sau să te întristezi copleşitor de toate cele în jurul tău, să te mişti cu viteza luminii, să cuprinzi toate culorile şi formele din jurul tău, să râzi şi să împărtăşeşti peste tot zâmbete şi veselie, să te enervezi sau să te cerţi ca să-ţi aperi ideile, să vezi feţe vechi şi noi, să-ţi pui în realitate idei creţe sau plate, să superi, să provoci iubire, să fii detestat, să mâhneşti, să aduci bucurie ... continuu şi nestăvilit.
Şi vremuri în care trebuie să nu mai gândeşti nimic nimic şi să taci. Şi atât.

Lucruri triste

Am auzit de lucruri triste, tare triste. Am auzit de un ţinut atât de searbăd şi văduvit încât nici fructe nu-i e dat să facă. Nu are niciun copac, niciun copăcel care să poată înflori ceva fructe, nici măcar vreo tufă amărâtă care să nască un fruct cât de ridat şi uscat.
Oamenii care locuiesc acest tărâm nu pot fi altfel decât trişti, la rândul lor. Lipsiţi de zeama suculentă a fructelor proprii, ei devin străvezii şi ridaţi, ca lavetele de bucătărie decolorate, scorţoase şi subţiate de lipsa de sevă. Oamenii din acest ţinut trist n-au gustat niciodată vreun fruct din gradină, nu s-au cocoţat să fure vreunul din livezile vecinilor. De-aia zâmbetele lor ajung încreţite iar sufletele pierd din consistenţă din cauza că nu cunosc aroma fructelor de acasă.
Tare rău e ca locuitor al acestui ţinut ce nu rodeşte fructe. Tare rău să nu-ţi fi înfipt dinţii însetaţi în pulpa suculentă a vreunui fruct proaspăt cules. Nici nu-i de mirare că treptat, treptat, locuitorii trişti împreună cu ţinutul lor trist se subţiază tot mai mult, devin din ce în ce mai ceţoşi şi neclari şi în cele din urmă lipsiţi complet de speranţa vreunui fruct, se risipesc ca fumul în zare.
Iar astea-s lucruri triste.

Despre gâşte, lebede şi mine

Mă gândesc la oamenii a căror iubire o simt îndreptată asupra mea prin diferite manifestări. Nu pomenesc des de ei în vorbe sau în texte, dar ei vibrează în sufletul meu în fiecare clipă şi participă continuu la procesul de creaţie a mea. Am văzut astăzi o femeie ce ştia să iubească o gâscă şi m-am gândit iar la valoarea acelora ce ştiu să mă iubească pe mine.
Cei ce mă iubesc mult sau puţin, de mult timp sau de puţin timp, şi continuă s-o facă din motive doar de ei ştiute, sunt categoric fiinţe admirabile şi perseverente. Sunt convinsă că nu au misiunea cea mai simplă din lume ... poate nici cea mai dificilă... sper. Sunt atât de capabili de sentimente intense încât se zbat în mod minunat şi doresc pentru mine exact ceea ce şi-ar dori pentru ei înşişi, chiar dacă în anumite cazuri asta nu mă defineşte, nu mă convinge spre fericire ba chiar mi se pare copleşitor şi ostil. Asta o simt doar din cauză că uit în acele clipe că intenţiile lor sunt din cele mai bune. Sunt momente când îmi vine să fug de iubirea lor, când nu o pot accepta fără împotrivire. În demenţa mea sunt chiar clipe când aş vrea să nu mă mai iubească nimeni. Dar asta numai când mi se întunecă mintea.
O gâscă mi-a părut mai uşor de iubit decât mine. Femeia pe care am văzut-o azi, purta o gâscă albă cu cioc moţat, cu gât gingaş şi lung, într-o pungă mare. Femeia mângâia gâsca şi îi vorbea pentru a-i face transportul mai puţin stresant. O asigura că mai au doar puţin până ajung la destinaţie, că e în siguranţă şi îi pupa ciocul agitat. N-am nicio umbră de îndoială că femeia chiar iubea gâsca iar gâsca înţelegea şi îi răspundea cu afecţiune pură rezemându-şi gâtul cu încredere între hainele ei.
Îndoiala mea s-a manifestat doar în privinţa categoriei de păsări din care făcea gâsca parte. Desconsiderând dintr-o prejudecată prostească neamul gâştelor şi influenţată de ineditul situaţiei, aproape că m-am autoconvins că gâsca este de fapt lebădă, o lebădă cu cioc ciudat. Aşă mă gândeam eu, că o gâscă n-ar justifica iubirea femeii, ci doar o lebădă. Am şi întrebat dacă-i lebădă ... era gâscă. Ba chiar mi s-a părut că femeia a crezut că fac mişto de ea, am simţit asta în privirea ei şi în tonul vocii. Sper însă că am lămurit-o ... chiar credeam sincer că ar trebui să fie lebădă ...
Cred eu că gâsca, chiar dacă nu era lebădă, era mai simplu de iubit decât mine. Dar până şi ea, în înţelegerea ei profundă a situaţiei şi a protecţiei din partea femeii, a avut în vreo două rânduri zbateri revoltate pentru a evada din pungă. Chiar dacă nu-s nici gâscă, nici lebădă şi mă zbat mult mai tare decât ele, aş vrea să nu uit că sunt tare norocoasă că-i am pe cei ce mă iubesc.

Acu, acu (I)

Chiar acu acu aş vrea:

* să mănânc magiun din prune de la Argeş, fiert fără zahăr şi tare până face "spiţe" - greu de explicat ce-s alea pentru cine nu cunoaşte diferenţa dintre adevăratul magiun şi cel modern făcut pe fugă (adică fiert doar în câteva ore în loc de 4 zile de învârtit continuu în aburi şi cazane)- pus pe pâine neagră veritabilă, adică nu doar colorată cu coloranţi cafenii;
* să-mi azvârl peste cap părul meu cel lung şi lucios căruia după ce crescuse a nu ştiu câta oară cu bogăţie îi şoptisem că o să am grijă de el de data asta - şi l-am amăgit;
* să mă întind cu burtica plină de magiun pe un trunchi de copac doborât şi să privesc de jos cerul şi lumina printre frunzuliţe sute şi sute de mii, ca pe un mozaic în care senzaţia este că ordinea firească a lumii s-a schimbat;
* să-mi cuprindă el din mers cu braţul talia, în felul lui teribil de protector, aşa cum n-am mai văzut la nimeni, şi nici nu ştiu dacă măcar era conştient de ce infuzie de bine şi cald crea.

Meritele inimii

Îmi place tare mult expresia asta şi în credinţele mele se susţine cu putere ideea că toate se întâmplă cu mine şi cu alţii, după meritele inimii. Nu-mi explic întotdeauna de ce anumite lucruri sunt în felul în care sunt, de ce mi se întâmplă în maniera în care se întâmplă. Dar chiar dacă nu le dau de firul poveştii până la capăt şi mi se par uneori nemeritate sau absurde, în lăuntrul meu ştiu că sunt după meritele inimii. Şi la urma urmei nu eu sunt judecătorul şi nici cunoscătorul algoritmilor, eu pot doar să îmi atribui sau să-mi pierd merite, dar dintr-alea adevărate adevărate, nu de-astea trâmbiţate cu pumnu-n piept de mai ştiu eu care unul sau altul.
La meritele inimii mă gândesc de fiecare dată când trec printr-o intersecţie din apropierea apartamentului unde stau. Pe unul dintre colţurile intersecţiei ăsteia, în plin traficul oamenilor care se perindă zilnic pe la toate orele şi intră sau ies de la metrou, se duc la cumpărături, la muncă ori spre parc ori pur şi simplu mişună prin zonă, îşi are cuibul pe lângă tarabele cu flori şi ziare un căţel. Prea tânăr nu-i, nici prea sănătos nu-i. Se bălăngăne sacadat şi uneori cu un tremur paralitic, îşi basculează coada în anumite momente cu mişcări de elice ieşită din ritmul său unitar şi de multe ori stă pe gânduri pierdut şi ceţos. E de câţiva ani în locul ăsta şi comportamentul său ciudăţel mi-a atras atenţia de fiecare dată în trecerea mea. Uneori stă liniştit şi impasibil la trecători, cuibarit pe burtică. Alteori se plimbă alert printre picioarele oamenilor parcă aflat în misiune. În alte momente începe să mârâie la anumite persoane. Ba chiar la unii, aparent din senin, se asmute ameninţător de parcă ar vrea să-i muşte. În alte momente se gudură pe lângă unii trecători şi ar vrea să le fie prieten. Iniţial mi-am zis în sinea mea că ăsta-i câine cu toane sau cu mintea scrântită şi are reacţii ciudate, deci poate fi periculos. Dar după un timp am constatat că în momentele alea privirea lui este deschisă, limpede şi inteligentă, parcă spune că ştie el ce face. Am constatat că uneori şi la aceleaşi persoane are manifestări diferite în momente diferite. Azi se gudură, 5 zile e total ignorant, peste două săptamâni mârâie sau chiar în cazuri excepţionale aleargă după acelaşi cineva, cu lătrături. Şi după un timp de analiză a problemei, timp în care am privit cu seriozitate la cei cărora le aplică aceste tratamente, încercând să găsesc în ei un tipar ca să trag o concluzie, mi-am dat seama că ăsta nu-i câine nebun, e de fapt un suflet inteligent şi empatic. E capabil să citească meritele inimii celor ce-i străbat teritoriul, meritele veritabile nu cele de "ochii lumii". Şi îi mai şi pasă suficient de mult de noi încât să vrea să ne transmită ceea ce poate nu ne dăm seama sau nu vrem să recunoaştem nici faţă de noi înşine. E un câine adânc cunoscător al inimilor şi al meritelor acestora, precum un bătrân înţelept. Nu judecă trecătorii după mirosuri sau după faptul că i-au dat sau nu să mănânce în vreuna din zile, sau că l-au lovit cu ceva timp în urmă. Este un căţel înzestrat cu un mare dar, un dar pe care l-am văzut de-a lungul timpului foarte rar manifestându-se la vreun om sau la vreo altă făptură. Şi nu se dezice de darul lui, chiar dacă uneori oamenii, neînţelegând nimic, îl mai şi bat.
Pe mine una m-a lătrat de vreo două ori, m-a ignorat, m-a şi mârâit în toţi anii ăştia. Uneori s-a arătat prietenos ventilând din coadă şi bălăngănind din urechi, ba chiar în anumite prilejuri, pe când stăteam cu gândul îndepărtat la semafor, sau privind la ziare, m-a surprins lingându-mi buricele degetelor de la mâna dreaptă.
Acest câine cu puţinele lui căi de a comunica cu oamenii, vrea să ne mustre, să ne pună în gardă sau să ne laude. Cu privirea lui care din deconectată brusc se luminează cu o scânteie cunoscătoare, pare să zică "Ai făcut bună treabă azi, vezi c-ai putut fi mai bine ca ieri?"; "Teribil şi prostesc lucru ai mai comis, cască ochii până nu te afunzi de tot"; "Eşti mediocru şi nu lucrezi cu tine, eşti total neinteresant"; "Pentru răutatea ce-ai născut-o acum în sufletul tău ai merita să-ţi sfâşâi antebraţul, dar doar o să te sperii".
De fiecare dată când trec prin intersecţia din vecinătatea casei mă gândesc la meritele inimii mele şi la ce oare plusuri am adus sau dimpotrivă minusuri. Căţelul ăsta m-a obişnuit să reflectez asupra mea, măcar când trec prin intersecţie. Când ajung prin apropierea sa încerc curioasă să aflu ce are să-mi spună, sau să-l văd ce reacţii are atunci când e ocupat cu altcineva. Tare mult mă mai bucură când îl văd chiar şi mai de la depărtare că-mi zbârnâie de două ori din coadă şi-mi zâmbeşte o clipită din ochi.
Şi eu îmi analizez de cât mai multe ori posibil meritele inimii.

O singura idee

M-am gândit şi m-am tot gândit. Oare care este autentica mea idee, dacă ar fi să am o singură idee? Când toate celelalte pălesc, care-i ideea aia care le întrece pe toate? Cea care-mi ramâne cea mai simpatică, cea mai de durată. Cea mai utilă, cea mai de neuitat. Cea mai elementară, cea pe care aş lua-o cu mine pe o insulă pustie dacă aş putea lua un singur lucru. Cea care doresc să-mi sune în urechile interioare dacă mă loveşte amnezia şi nu-mi mai amintesc absolut nimic despre niciodată.
Ideile s-au perindau prin căpşorul meu care mai de care mai interesante sau fanteziste, rigide sau ţanţoşe, doar doar m-ar convinge vreuna că ea e Aceea. Multe idei mi-au defilat ţopăind de la un neuron la altul. Am ajuns aproape să cred că nu există una singură. Aproape chiar să mă păcălească. Multe de notat, multe de înlăturat, multe îmi fluturau prin faţa ochilor evantaiul incendiar al importanţei lor de necontestat. Îndelung m-am gândit şi iar m-am gândit. Unde eşti idee neasemuită?
După o vreme a început să prindă contur. A apărut mai întâi ca noţiune imaterială, izbitor de evidentă şi tranşantă. Apoi a început să prindă formă prin cuvintele minţii. Zâmbeam recunoscând în ea pe muza mea. A continuat să prindă şi mai multe forme, prin complexităţi mentale. Când am vrut s-o transform în cuvinte aşternute pe hârtie, jocurile înşelătoare ale minţii mi-au aruncat încă o dată semne de îndoială, conturându-mi o nouă idee, potenţială nestemată a cercetărilor mele. Şi iar am căutat.
Abia într-un moment în care n-o mai căutam, confirmarea sa a venit simplu şi clar dintre paginile unei cărticele de mult găzduite în casa mea, dar până acum nerăsfoite. Exact ideea solistă a căutarilor mele, în cuvintele altcuiva, dar indubitabil aceeaşi:
"Căci după viforul iernii vine vara, după noapte, lumina zilei şi după furtună, vreme bună"... şi tot aşa, până la capătul veacurilor, creaţiei şi al inimii mele.

De-ar fi să mor acum

Există momente aparte în viaţa mea, precum cel de azi, când simt fără urmă de îndoială că sunt pregătită să mor cu încântare.
Nu că mi-aş dori să mor, nu nu, NICIDECUM. Îmi place tare mult să trăiesc şi ar fi magnific de mi s-ar mai da timp să trăiesc şi să mai fac încă atâtea câte ar mai fi de făcut. Dar, în momente precum acesta, am puternicul sentiment că tot ce am trăit până acum mi-e atât de înfloritor şi de drag, încât, dacă asta ar fi tot pentru mine şi pentru viaţa mea de CrisiMi, aş muri chiar acum zâmbind. E un sentiment atât de intens, atât de real.
Cred că primul moment de acest gen l-am simţit cu vreo 10 ani în urmă. Şi de atunci m-am mai întâlnit pe alocuri cu aceeaşi impresie acută, care poate părea oarecum ciudăţică ... obscură ... dar deşi este despre moarte, pentru mine e plină de plăcerea vieţii.
Simt cu deplinătatea sufletului că, de timpul meu s-ar sfârşi acum, nu aş tremura cu nicio fărâmă de tristeţe pentru asta, aş avea doar încântare pentru lucrurile frumoase, agitate, dureroase, amuzante sau de alte feluri, din viaţa de până acum. Şi nimeni n-ar trebui să fie trist pentru mine.
Da, aş putea muri acum cu sufletul plin.

Şi încă o garniseală cu zăpadă

Mă uit cum ninge cu fulgi din ce în ce mai blănoşi şi îmi place. Îmi place şi cum se presară zăpada pe crengi negre şi le garniseşte ca un zahăr pudră. Nu, nu mi-e poftă de ceva dulce ci doar îmi vine în minte imaginea unei prăjiturele din ciocolată pufoasă şi bine însiropată ca o casuţă-movilă, cernută cu zahăr pudră. Mie nici măcar nu-mi place zahărul pudră presărat pe prăjiturele sau plăcinte, mereu îl scutur ca sa pot mânca mai cu drag. Dar îmi place imaginea zahărului aşternut cuminţel şi pe alocuri coagulat pe prăjituri din cauza fierbinţelii, îmi place cum se spulberă în aer şi îţi gâdilă nările când vrei să adulmeci respectiva prăjiturică. Şi îmi place cum zăpada proaspătă zahariseşte cu gust copacii şi restul obiectelor din decor.

De la o vreme nu mai vreau căldură şi soare cu tot dinadinsul, am învăţat să apreciez iarna şi zăpezile. Chiar dacă au fost ani buni în care-mi era groază la gândul ninsorii şi frigurilor, ani în care-mi făuream planuri fantastice de strămutare într-un loc cu călduri şi soare eterne, în ultima vreme treaba asta s-a schimbat. Acum mă bucur de iarnă exact aşa cum mă bucuram cât încă nu depăşisem 10 - 12 ani şi nu-mi păsa prea tare dacă îmi îngheţă degetele şi mă dor cu furnicături.
Nu ştiu exact când m-am reîmpăcat cu iarna.
Poate acum 2-3 ani când am urmărit un documentar pe Discovery în care nişte savanţi explicau cum după această fulgerătoare încălzire globală va începe o nouă glaciaţiune, şi asta nu într-un viitor îndepărtat ci în următorii 30 - 40 de ani. Mintea mea posibil vrea să se obişnuiască cu ideea unor zăpezi permanente.
Sau poate tot în ultimii ani când mi s-a dizolvat tot stresul involuntar pe care-l resimţeam la vederea gheţurilor şi la amintirea ruperii piciorului, stres ce m-a urmărit, fără să-mi explic exact de ce, o bucată de vreme impresionant de lungă.
Sau poate m-am reîmpăcat cu iarna din clipa în care m-am decis să deschid ochii mai larg la ceea ce aş putea pierde şi să nu-mi mai condiţionez fericirea şi bucuriile de anotimpuri, clime, obiecte sau persoane, ci să mă bucur de frumos.
Iar acum ninge bogat şi pufos în martie. Şi sunt tare încântată. Îmi plac cel mai mult fulgii aştia umflaţi şi consistenţi a căror strângere în palmă mă duce cu gândul la afundarea degetelor în blăniţa mătăsoasă şi răcoroasă a codiţelor de iepure. Nu multe blăniţe dau senzaţia de răcoare gâdilitoare a zăpezii, dar iepuraşii da şi anumite soiuri de pisoi moi... dar nu toţi şi doar când sunt mici şi nu trebuie să ţii mâna mult pe ei că imediat se apucă să toarcă şi devin călduţi.
Mai puţin mă amuză fulgii apoşi şi meschini, care cred eu că sunt atât de frustraţi că nu pot fi nici picuri greoi şi visători din ploaia de vară, nici fulgi mătăsoşi din povestea de iarnă, încât se răzbună în nemernicia lor zgâriindu-ţi pielea.

Ninge delicios. Şi recunosc că m-am întrebat de vreo două ori până acum "Oare dacă n-ar mai veni niciodată căldura? Ce-ar fi să înceapă deja glaciaţiunea şi iarna continuă, până la sfârşitul vieţii?" Nu mă mai sperie ideea. M-aş bucura mereu de ninsoare.

Viaţă de martie

Mmmmmm. În principiu mă bucur că e martie şi chiar de pe 1 am simţit în aer ceva mai prietenos decât până acum, parcă nu-mi mai taie iarna respiraţia. Tot 1 martie este posibil să-mi fi adus şi puţin iz de astenie ... cred că aşa se explică starea de relativă ameţeală, fără să fii consumat ciuperci halucinogene sau alte ierburi dubioase. Tot de la umbra de astenie e posibil să am şi această stare de nedumirire cu privire în primul rând la mine şi la ce senzaţii mai am eu despre mine. Iar în al doilea rând cu privire la ce vor cei din jurul meu de la mine. Aşa mă întreb eu uneori când nu-mi reiese clar din comportamentul lor contradictoriu, "Oare ce o vrea X de la mine? Oare cum se raportează Y la mine?" (nu mă mai gândesc şi la Z, că deja e prea multă bătaie de cap).
Nu prea mai am chef să mănânc, mai ales că mi-am chinuit ficăţelul în ultima perioadă cu alimente din categoria celor terorizante, dar am idei în culori şi multe întrebări.
Nu sunt chiar fascinată de acest martie:
- o dată din cauză că şi iarna şi zăpada m-au încântat anul ăsta şi atunci nu aşteptam nicio primăvară să mă elibereze din zgribuliri;
- a doua oară din cauză că încă nu văd nimic verde natural şi nesfârşit prin copaci sau pe jos, ca să-mi lumineze ochii şi să-mi mângâie inimioara, nu văd alt verde în afară de verdele de la bambulică cel stufos ce-mi zace în glastră şi de la frunzuliţa care seamănă a marihuana (fără să fii avut intenţia asta) pe care am pictat-o cu ulei pe blugi şi care jumătate s-a dus pe mâinile mele la prima purtare;
- a treia oară din cauză că încă nu-i atât de călduţ încât să pot umbla semi-desculţă ca să pot simţi pe deplin atingerea animată a vremii blânduţe pe înserat;
- a patra oară din cauză că oamenii de pe stradă încă poartă geci umflate (deşi eu am ieşit doar în bluziţă şi n-am îngheţat de tot) şi cizmuloaie în culori mohorâte şi nu par detensionaţi aşa ca după ce ar fi scăpat de iarnă, iar treaba asta imi aduce un oftat compătimitor pe buze;
- a cincea oară din cauză că nu m-a făcut să-mi tremure sufletul într-o stare romantică şi visătoare şi dornică de sărutări interminabile aşa cum ar trebui să facă fiecare martie;
- a şasea oară din cauză că în martie aş vrea să fac muncă fizică, să lucrez cu animale, cu copaci şi să îi cresc, dar sunt prea specializată în marketing şi consumatori de piaţă ca să fiu lăsată să port de grijă animăluţelor şi plantelor;
- a şaptea oară din cauză că la urma urmelor oricum intenţionez să mă bucur de ce trăiesc indiferent de cum se numeşte luna sau anotimpul.

Iar martie nici n-a început încă bine, posibil să mai aibă ceva resurse ascunse încât să mă facă să-l privesc cu alţi ochi.

Sfârşitul zilelor

Expresia asta "sfârşitul zilelor" îmi răsună în minte de multişor. Îmi tot apare şi mă urmăreşte. Îmi revine în atenţie şi în texte de anişori buni. Dar niciodată n-am trăit-o mai puternic ca în ultima perioadă. Atâta m-a obsedat acest sentiment şi experienţă a sfârşitului zilelor încât aproape am început să o simt. Mă fascinează şi mereu m-a fascinat. Am câteodată percepţia ciudată a ceea ce eu definesc, şi poate doar eu şi nimeni altcineva, acest misterios "sfârşit al zilelor".
E percepţia lipsei timpului. A ieşirii în afara lui, în afara nimicurilor, în afara lumii. A sfârşitului ticăitului zgomotos şi apăsător al zilelor. În parte cu teamă, în parte cu nerăbdare, în parte cu o curiozitate neobrăzată, aşa se simte sfârşitul zilelor. E o iluzie în mare parte. E o iluzie deocamdată, dar ştiu că ceva frânturi le simt şi acum. M-am simţit uneori ajunsă şi revenită din acest sfârşit al zilelor. M-am gândit uneori la mine şi la lucruri ca şi cum aş fi trăit deja sfârşitul zilelor şi timpul s-ar fi inversat fără însă a-mi fura trăirile şi percepţiile. Sunt fascinată de sfârşitul zilelor şi de neînţelesurile sale. Seamănă din ce în ce mai mult cu starea de semn de întrebare ce mă înconjoară. Dar e o eliberare autentică. Cea mai profundă răsuflare de uşurare din câte cunosc. Nu înţeleg ce mă atrage atât de irecuperabil, de parcă o bucăţică sfâşâiată din mine şi de mult uitată mă strigă fără s-o aud şi doar celulele mele o sesizează.