Îmi place tare mult expresia asta şi în credinţele mele se susţine cu putere ideea că toate se întâmplă cu mine şi cu alţii, după meritele inimii. Nu-mi explic întotdeauna de ce anumite lucruri sunt în felul în care sunt, de ce mi se întâmplă în maniera în care se întâmplă. Dar chiar dacă nu le dau de firul poveştii până la capăt şi mi se par uneori nemeritate sau absurde, în lăuntrul meu ştiu că sunt după meritele inimii. Şi la urma urmei nu eu sunt judecătorul şi nici cunoscătorul algoritmilor, eu pot doar să îmi atribui sau să-mi pierd merite, dar dintr-alea adevărate adevărate, nu de-astea trâmbiţate cu pumnu-n piept de mai ştiu eu care unul sau altul.
La meritele inimii mă gândesc de fiecare dată când trec printr-o intersecţie din apropierea apartamentului unde stau. Pe unul dintre colţurile intersecţiei ăsteia, în plin traficul oamenilor care se perindă zilnic pe la toate orele şi intră sau ies de la metrou, se duc la cumpărături, la muncă ori spre parc ori pur şi simplu mişună prin zonă, îşi are cuibul pe lângă tarabele cu flori şi ziare un căţel. Prea tânăr nu-i, nici prea sănătos nu-i. Se bălăngăne sacadat şi uneori cu un tremur paralitic, îşi basculează coada în anumite momente cu mişcări de elice ieşită din ritmul său unitar şi de multe ori stă pe gânduri pierdut şi ceţos. E de câţiva ani în locul ăsta şi comportamentul său ciudăţel mi-a atras atenţia de fiecare dată în trecerea mea. Uneori stă liniştit şi impasibil la trecători, cuibarit pe burtică. Alteori se plimbă alert printre picioarele oamenilor parcă aflat în misiune. În alte momente începe să mârâie la anumite persoane. Ba chiar la unii, aparent din senin, se asmute ameninţător de parcă ar vrea să-i muşte. În alte momente se gudură pe lângă unii trecători şi ar vrea să le fie prieten. Iniţial mi-am zis în sinea mea că ăsta-i câine cu toane sau cu mintea scrântită şi are reacţii ciudate, deci poate fi periculos. Dar după un timp am constatat că în momentele alea privirea lui este deschisă, limpede şi inteligentă, parcă spune că ştie el ce face. Am constatat că uneori şi la aceleaşi persoane are manifestări diferite în momente diferite. Azi se gudură, 5 zile e total ignorant, peste două săptamâni mârâie sau chiar în cazuri excepţionale aleargă după acelaşi cineva, cu lătrături. Şi după un timp de analiză a problemei, timp în care am privit cu seriozitate la cei cărora le aplică aceste tratamente, încercând să găsesc în ei un tipar ca să trag o concluzie, mi-am dat seama că ăsta nu-i câine nebun, e de fapt un suflet inteligent şi empatic. E capabil să citească meritele inimii celor ce-i străbat teritoriul, meritele veritabile nu cele de "ochii lumii". Şi îi mai şi pasă suficient de mult de noi încât să vrea să ne transmită ceea ce poate nu ne dăm seama sau nu vrem să recunoaştem nici faţă de noi înşine. E un câine adânc cunoscător al inimilor şi al meritelor acestora, precum un bătrân înţelept. Nu judecă trecătorii după mirosuri sau după faptul că i-au dat sau nu să mănânce în vreuna din zile, sau că l-au lovit cu ceva timp în urmă. Este un căţel înzestrat cu un mare dar, un dar pe care l-am văzut de-a lungul timpului foarte rar manifestându-se la vreun om sau la vreo altă făptură. Şi nu se dezice de darul lui, chiar dacă uneori oamenii, neînţelegând nimic, îl mai şi bat.
Pe mine una m-a lătrat de vreo două ori, m-a ignorat, m-a şi mârâit în toţi anii ăştia. Uneori s-a arătat prietenos ventilând din coadă şi bălăngănind din urechi, ba chiar în anumite prilejuri, pe când stăteam cu gândul îndepărtat la semafor, sau privind la ziare, m-a surprins lingându-mi buricele degetelor de la mâna dreaptă.
Acest câine cu puţinele lui căi de a comunica cu oamenii, vrea să ne mustre, să ne pună în gardă sau să ne laude. Cu privirea lui care din deconectată brusc se luminează cu o scânteie cunoscătoare, pare să zică "Ai făcut bună treabă azi, vezi c-ai putut fi mai bine ca ieri?"; "Teribil şi prostesc lucru ai mai comis, cască ochii până nu te afunzi de tot"; "Eşti mediocru şi nu lucrezi cu tine, eşti total neinteresant"; "Pentru răutatea ce-ai născut-o acum în sufletul tău ai merita să-ţi sfâşâi antebraţul, dar doar o să te sperii".
De fiecare dată când trec prin intersecţia din vecinătatea casei mă gândesc la meritele inimii mele şi la ce oare plusuri am adus sau dimpotrivă minusuri. Căţelul ăsta m-a obişnuit să reflectez asupra mea, măcar când trec prin intersecţie. Când ajung prin apropierea sa încerc curioasă să aflu ce are să-mi spună, sau să-l văd ce reacţii are atunci când e ocupat cu altcineva. Tare mult mă mai bucură când îl văd chiar şi mai de la depărtare că-mi zbârnâie de două ori din coadă şi-mi zâmbeşte o clipită din ochi.
Şi eu îmi analizez de cât mai multe ori posibil meritele inimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu