Mă uit cum ninge cu fulgi din ce în ce mai blănoşi şi îmi place. Îmi place şi cum se presară zăpada pe crengi negre şi le garniseşte ca un zahăr pudră. Nu, nu mi-e poftă de ceva dulce ci doar îmi vine în minte imaginea unei prăjiturele din ciocolată pufoasă şi bine însiropată ca o casuţă-movilă, cernută cu zahăr pudră. Mie nici măcar nu-mi place zahărul pudră presărat pe prăjiturele sau plăcinte, mereu îl scutur ca sa pot mânca mai cu drag. Dar îmi place imaginea zahărului aşternut cuminţel şi pe alocuri coagulat pe prăjituri din cauza fierbinţelii, îmi place cum se spulberă în aer şi îţi gâdilă nările când vrei să adulmeci respectiva prăjiturică. Şi îmi place cum zăpada proaspătă zahariseşte cu gust copacii şi restul obiectelor din decor.
De la o vreme nu mai vreau căldură şi soare cu tot dinadinsul, am învăţat să apreciez iarna şi zăpezile. Chiar dacă au fost ani buni în care-mi era groază la gândul ninsorii şi frigurilor, ani în care-mi făuream planuri fantastice de strămutare într-un loc cu călduri şi soare eterne, în ultima vreme treaba asta s-a schimbat. Acum mă bucur de iarnă exact aşa cum mă bucuram cât încă nu depăşisem 10 - 12 ani şi nu-mi păsa prea tare dacă îmi îngheţă degetele şi mă dor cu furnicături.
Nu ştiu exact când m-am reîmpăcat cu iarna.
Poate acum 2-3 ani când am urmărit un documentar pe Discovery în care nişte savanţi explicau cum după această fulgerătoare încălzire globală va începe o nouă glaciaţiune, şi asta nu într-un viitor îndepărtat ci în următorii 30 - 40 de ani. Mintea mea posibil vrea să se obişnuiască cu ideea unor zăpezi permanente.
Sau poate tot în ultimii ani când mi s-a dizolvat tot stresul involuntar pe care-l resimţeam la vederea gheţurilor şi la amintirea ruperii piciorului, stres ce m-a urmărit, fără să-mi explic exact de ce, o bucată de vreme impresionant de lungă.
Sau poate m-am reîmpăcat cu iarna din clipa în care m-am decis să deschid ochii mai larg la ceea ce aş putea pierde şi să nu-mi mai condiţionez fericirea şi bucuriile de anotimpuri, clime, obiecte sau persoane, ci să mă bucur de frumos.
Iar acum ninge bogat şi pufos în martie. Şi sunt tare încântată. Îmi plac cel mai mult fulgii aştia umflaţi şi consistenţi a căror strângere în palmă mă duce cu gândul la afundarea degetelor în blăniţa mătăsoasă şi răcoroasă a codiţelor de iepure. Nu multe blăniţe dau senzaţia de răcoare gâdilitoare a zăpezii, dar iepuraşii da şi anumite soiuri de pisoi moi... dar nu toţi şi doar când sunt mici şi nu trebuie să ţii mâna mult pe ei că imediat se apucă să toarcă şi devin călduţi.
Mai puţin mă amuză fulgii apoşi şi meschini, care cred eu că sunt atât de frustraţi că nu pot fi nici picuri greoi şi visători din ploaia de vară, nici fulgi mătăsoşi din povestea de iarnă, încât se răzbună în nemernicia lor zgâriindu-ţi pielea.
Ninge delicios. Şi recunosc că m-am întrebat de vreo două ori până acum "Oare dacă n-ar mai veni niciodată căldura? Ce-ar fi să înceapă deja glaciaţiunea şi iarna continuă, până la sfârşitul vieţii?" Nu mă mai sperie ideea. M-aş bucura mereu de ninsoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu