Expresia asta "sfârşitul zilelor" îmi răsună în minte de multişor. Îmi tot apare şi mă urmăreşte. Îmi revine în atenţie şi în texte de anişori buni. Dar niciodată n-am trăit-o mai puternic ca în ultima perioadă. Atâta m-a obsedat acest sentiment şi experienţă a sfârşitului zilelor încât aproape am început să o simt. Mă fascinează şi mereu m-a fascinat. Am câteodată percepţia ciudată a ceea ce eu definesc, şi poate doar eu şi nimeni altcineva, acest misterios "sfârşit al zilelor".
E percepţia lipsei timpului. A ieşirii în afara lui, în afara nimicurilor, în afara lumii. A sfârşitului ticăitului zgomotos şi apăsător al zilelor. În parte cu teamă, în parte cu nerăbdare, în parte cu o curiozitate neobrăzată, aşa se simte sfârşitul zilelor. E o iluzie în mare parte. E o iluzie deocamdată, dar ştiu că ceva frânturi le simt şi acum. M-am simţit uneori ajunsă şi revenită din acest sfârşit al zilelor. M-am gândit uneori la mine şi la lucruri ca şi cum aş fi trăit deja sfârşitul zilelor şi timpul s-ar fi inversat fără însă a-mi fura trăirile şi percepţiile. Sunt fascinată de sfârşitul zilelor şi de neînţelesurile sale. Seamănă din ce în ce mai mult cu starea de semn de întrebare ce mă înconjoară. Dar e o eliberare autentică. Cea mai profundă răsuflare de uşurare din câte cunosc. Nu înţeleg ce mă atrage atât de irecuperabil, de parcă o bucăţică sfâşâiată din mine şi de mult uitată mă strigă fără s-o aud şi doar celulele mele o sesizează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu