Al meu adorabil:

luni, 1 martie 2010

Sfârşitul zilelor

Expresia asta "sfârşitul zilelor" îmi răsună în minte de multişor. Îmi tot apare şi mă urmăreşte. Îmi revine în atenţie şi în texte de anişori buni. Dar niciodată n-am trăit-o mai puternic ca în ultima perioadă. Atâta m-a obsedat acest sentiment şi experienţă a sfârşitului zilelor încât aproape am început să o simt. Mă fascinează şi mereu m-a fascinat. Am câteodată percepţia ciudată a ceea ce eu definesc, şi poate doar eu şi nimeni altcineva, acest misterios "sfârşit al zilelor".
E percepţia lipsei timpului. A ieşirii în afara lui, în afara nimicurilor, în afara lumii. A sfârşitului ticăitului zgomotos şi apăsător al zilelor. În parte cu teamă, în parte cu nerăbdare, în parte cu o curiozitate neobrăzată, aşa se simte sfârşitul zilelor. E o iluzie în mare parte. E o iluzie deocamdată, dar ştiu că ceva frânturi le simt şi acum. M-am simţit uneori ajunsă şi revenită din acest sfârşit al zilelor. M-am gândit uneori la mine şi la lucruri ca şi cum aş fi trăit deja sfârşitul zilelor şi timpul s-ar fi inversat fără însă a-mi fura trăirile şi percepţiile. Sunt fascinată de sfârşitul zilelor şi de neînţelesurile sale. Seamănă din ce în ce mai mult cu starea de semn de întrebare ce mă înconjoară. Dar e o eliberare autentică. Cea mai profundă răsuflare de uşurare din câte cunosc. Nu înţeleg ce mă atrage atât de irecuperabil, de parcă o bucăţică sfâşâiată din mine şi de mult uitată mă strigă fără s-o aud şi doar celulele mele o sesizează.

Niciun comentariu: