M-am gândit şi m-am tot gândit. Oare care este autentica mea idee, dacă ar fi să am o singură idee? Când toate celelalte pălesc, care-i ideea aia care le întrece pe toate? Cea care-mi ramâne cea mai simpatică, cea mai de durată. Cea mai utilă, cea mai de neuitat. Cea mai elementară, cea pe care aş lua-o cu mine pe o insulă pustie dacă aş putea lua un singur lucru. Cea care doresc să-mi sune în urechile interioare dacă mă loveşte amnezia şi nu-mi mai amintesc absolut nimic despre niciodată.
Ideile s-au perindau prin căpşorul meu care mai de care mai interesante sau fanteziste, rigide sau ţanţoşe, doar doar m-ar convinge vreuna că ea e Aceea. Multe idei mi-au defilat ţopăind de la un neuron la altul. Am ajuns aproape să cred că nu există una singură. Aproape chiar să mă păcălească. Multe de notat, multe de înlăturat, multe îmi fluturau prin faţa ochilor evantaiul incendiar al importanţei lor de necontestat. Îndelung m-am gândit şi iar m-am gândit. Unde eşti idee neasemuită?
După o vreme a început să prindă contur. A apărut mai întâi ca noţiune imaterială, izbitor de evidentă şi tranşantă. Apoi a început să prindă formă prin cuvintele minţii. Zâmbeam recunoscând în ea pe muza mea. A continuat să prindă şi mai multe forme, prin complexităţi mentale. Când am vrut s-o transform în cuvinte aşternute pe hârtie, jocurile înşelătoare ale minţii mi-au aruncat încă o dată semne de îndoială, conturându-mi o nouă idee, potenţială nestemată a cercetărilor mele. Şi iar am căutat.
Abia într-un moment în care n-o mai căutam, confirmarea sa a venit simplu şi clar dintre paginile unei cărticele de mult găzduite în casa mea, dar până acum nerăsfoite. Exact ideea solistă a căutarilor mele, în cuvintele altcuiva, dar indubitabil aceeaşi:
"Căci după viforul iernii vine vara, după noapte, lumina zilei şi după furtună, vreme bună"... şi tot aşa, până la capătul veacurilor, creaţiei şi al inimii mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu