Nu-mi place să învăţ

Lumea spune, în general, că rostul pe această lume e să înveţi. Viaţa ca o lecţie.
Mie nu mi-a plăcut niciodată să învăţ, nici acum nu-mi place. Evident nici n-am învăţat vreodată mare lucru, sau ceva care să-mi rămână mult timp în minte, nici din şcoala ca instituţie nici din lecţiile vieţii de zi cu zi.
Nu-mi place să învăţ, nu îmi place să depun eforturi în această direcţie în mod voluntar şi (păstrând rezerva de bun simţ în cazul afirmaţiilor categorice) cel mai probabil niciodată n-o să depun mari eforturi să învăţ.
Prefer, în schimb, să simt. Am întrebat odată Universul. Şi mi-a arătat cum e să trăieşti doar simţind. Niciun gând, nicio analiză, nicio judecată, nicio lecţie de învăţat. Totul perceput prin inimă şi emoţii, acum, aici. Cele cinci simţuri existând şi ele cu informaţiile pe care le culeg în mod normal, dar undeva în plan secund, pe fundal. Acelaşi copac, aceaşi aromă de floare, aceeaşi clipă, dar simţită doar emoţional, fără niciun gând, fără nicio lecţie. Şi mi s-a părut totul atât de încântător dar mai ales atât atât de incredibil de simplu. Atât de simplu încât mi-am spus că aşa voi face de acum înainte... (n-a mai părut după aia la fel de simplu, în ciuda încercărilor, dar asta e o altă poveste).
Ideea e că nu pot afirma cu mâna pe inimă că ştiu care e rostul vieţii, chiar dacă tind să fiu mai mult sau mai puţin de acord cu alţii. Dar în viaţa asta mie-mi place să simt emoţii. Nu să învăţ.

"One of a kind"

Mi-am dat seama că în viaţă cunoşti două tipuri de oameni.
Oamenii care apar şi se încadrează într-o anumită categorie standard în raport cu tine, oameni cu rol "clasic".Sunt oamenii pe care te aştepţi să-i întâlneşti, şi, că-i vrei, că nu-i vrei (în funcţie de subcategorie)ştii că vor apărea. De genul: vecini, colegi, admiratori, prieteni, persoane care-ţi sunt alături la nevoie, persoane pe care le ajuţi tu la nevoie, trădători, cunoscuţi cu care eşti obligat să socializezi, rude, şefi, persoane care te inspiră, învăţători, iubiţi, soţi, oameni pe care i-ai cunoscut cândva dar nu-ţi mai aminteşti de ei ...... şi lista cu subcategorii este incredibil şi aproape infinit de lungă.

Al doilea tip de oameni sunt cei la care nu te aştepţi. Care vin la fel ca primii în viaţa ta, însă joacă un rol punctual, de tipul "one of a kind". Cei pe care nu-i pui în nicio categorie. Pentru că au avut un singur rol de care-ţi mai aduci aminte. Însă un rol irepetabil care te-a influenţat definitiv. De exemplu: persoana care ţi-a rupt piciorul, persoana care a adus în viaţa ta pasiunea pentru ceai.......... şi ca să fiu sinceră, nu mai găsesc un alt exemplu în momentul ăsta... lista asta e mai scurtă.
Aceştia, din a doua categorie, peste secole şi milenii vor rămâne în amintirea ta ca fiind: persoana care ţi-a rupt piciorul, persoana care a adus în viaţa ta pasiunea pentru ceai ......... şi la care nu te-ai fi aşteptat niciodată.

Scuze, motivaţii, justificări, explicaţii

Despre scuze, motivaţii, justificări, explicaţii ... singurele lucruri pe care le-am constatat sunt că:

1. nu lipsesc niciodată, se găsesc cu sutele, cu bune intenţii sau nu, reale sau nu, inevitabile sau nu ...

2. oricât ar fi de reale, inevitabile, bine intenţionate, pe deplin înţelese şi acceptate ... nu pot niciodată să preîntâmpine sau să te scutească de durere, regrete, mâhnire, tristeţe, disperare, dezamăgire, furie, scârbă, silă şi de câte şi mai câte

prin urmare, în orice caz, în orice circumstanţă,
sunt absolut şi total inutile

şi nu mai vreau să le primesc, să le ascult sau să le dau.

Ţuchiana ...

Îmi pare tare rău Ţuchiana!
Mi-ai rupt şi tu o bucăţică de inimă

Mai devreme sau mai târziu

Mai devreme sau mai târziu nimic din ce ţi-ar putea spune cineva, arăta, sfătui, învăţa.. etc., nu funcţionează pentru tine. Indiferent de intenţiile bune sau minunate cu care sunt susţinute toate astea (de intenţiile negative nici nu mai pomenesc), ceea ce vine de la altcineva nu mai funcţionează de la un punct încolo.
Vine un moment când nimic din ce vine de la ceilalţi nu îţi e de real folos, chiar dacă e bun. Nu înţeleg exact cum funcţionează lucrul ăsta şi mai şi ştiu din proprie experienţă că ai întotdeauna nevoie de ajutorul celorlalţi. Dar, vine un moment. Când trebuie s-o apuci pe drumuri neumblate care sunt doar ale tale şi pe care trebuie să le descoperi şi să vezi cum să le croieşti pentru tine. Altfel rămâi plafonat, sau, ceea ce era de principiu bun şi venea de la oameni buni se va întoarce împotriva ta.
Mai devreme sau mai târziu trebuie să te detaşezi de binele altora şi să îl găseşti pe al tău personal, să descoperi singur poate ce-au descoperit şi alţii, sau poate nu.

Cine mă trădează?

Când nu dorm, când nu visez, încerc să fiu o persoană înţeleaptă, să învăţ din lecţii, să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, să fiu iertătoare, răbdătoare, corectă, amabilă, să mă las mai puţin pradă pasiunilor, să urmez reguli şi principii, să merg mai departe, să nu mai repet aceleaşi circumstanţe. Încerc, mă conving de toate astea, le pun în practică, chiar merg mai departe. Încerc să aduc şi raţiunea pe lângă cele simţite de inimă.
Şi se simte bine.
Când dorm, când visez, ard în pasiunile mele din totdeauna, nu învăţ nimic, nu am răbdare şi nici diplomaţie, calc în picioare cu furie apropiaţii care mă sâcâie, nu mă pot abţine de la acţiuni reprobabile dar pline de adrenalină, iubesc cu dor nespus acelaşi bărbat nepotrivit pe care credeam că l-am lăsat în urma mea, încerc să obţin avantaje prin păcăleli, mai cred încă în realizarea lucrurilor imposibile. Nu urmez nicio logică, decât inima.
Şi se simte bine.
Până la urmă, cine mă trădează? Visul sau realitatea?

Cine m-o fi învăţat... m-a învăţat prost (1)

Cine m-o fi învăţat că e nasol să fii iritată şi sictirită ... m-a învăţat prost.
Mă simt sictirită şi iritată în momentul ăsta şi în alte momente. Aşa cum sunt relaxată şi extaziată în altele. Cine-a zis că astea nu sunt senzaţii bune şi că trebuie să fii mereu relaxat, a zis prost. Sunt doar emoţiile pe care le trăiesc.
Le simt pentru că sunt vie, sunt minunate şi le iubesc pentru că sunt ale mele.

Dor, dor dor de Roma

Roma, Roma... mi-e un dor teribil!
... dar pot sa traiesc si 10 vieti fara de tine.

04 ELF

Mereu am fost cu ochii in zare in cautare de elfi. Si cand colo elf era chiar in fata mea, sub nas ... pe o straduta printre blocuri, mai sa strige, mai sa ma lovesc de el zilnic, iar eu nimic.
N-aveam ochi pentru elf de langa mine crezand ca elfii traiesc intr-o lume fantastica si ca nu o sa-i gasesc niciodata si ca doar trebuie sa caut zadarnic.
Si uite cum 04 elf statea parcat la doi pasi de mine. Elf, mereu prea aproape ca sa-l vad.
Am cautat prea mult, prea departe. Si acum mi-am amintit sa privesc mai la indemana pentru cele mai fantastice lucruri din apropierea mea.

Dezîndrăgostire

De cele mai multe ori dezîndrăgostirea funcţionează. Nu-i simplu.. nu deloc. Dar se întâmplă. Te poţi dezîndrăgosti de un ticălos, de un nemernic, de un mincinos, de un om absent, dezinteresat, de un beţiv, de un prefăcut, de un plictisitor ... Astea-s cazurile simple.
Apoi poţi chiar să te dezîndrăgosteşti de un om drăguţ, amabil, plăcut, distins, şarmant, atent, fermecător, iubitor... Astea-s cazurile ceva mai complicate, cu durere şi bătaie de cap, totuşi merge şi aşa.
Mă tem însă că dezîndrăgostirea nu funcţionează când vine vorba de un soi aparte de om. Nu funcţionează în cazul omului de gheaţă, gheaţa gheţurilor, sloiul sloiurilor, cel mai împietrit şi impasibil om din lume, omul cu ochi de gheaţă şi inimă lipsă. Dacă apuci să te îndrăgosteşti de soiul ăsta.. eşti ca şi terminat. Nu mai funcţionează dezîndrăgostirea. Cu cât gheaţa omului de gheaţă creşte, cu atât iubirea din inima ta creşte. Cu cât calota de gheaţă devine mai profundă, mai de nepătruns, cu atât focul din inima ta creşte. Poate că e vorba de un echilibru natural al acestei lumi. Ca să rămână armonie în natură, fiecare element trebuie să aibă contrapartea sa care să-l echilibreze. Şi atunci când te transformi în contrapartea gheţii nu ai altă şansă decât să devi tot mai multă căldură. Pe măsură ce gheaţa creşte te transformă automat în tot mai multă căldură şi iubire.
Cu cât omul de gheaţă îşi transformă inima-n împietrire cu atât inima ta se învăluie într-un strat tot mai mare de iubire. Ironic şi dureros pentru ambele părţi. Dar poate că este singura cale prin care poţi să înţelegi puterea totală a iubirii, emoţiile sale inegalabile şi răvăşitoare.
Poate ca să ajungi să înţelegi iubirea adevărată şi necondiţionată, trebuie să devi într-un moment în viaţă contrapartea gheţii şi indiferenţei. Trebuie să te îndrăgosteşti tot mai fără speranţă şi mai acut de cel mai de gheaţă bărbat şi să nu mai ai nicio şansă de dezîndrăgostire, sau de a primi iubire la schimb. Să te îndrăgosteşti până ce nu mai doreşti dezîndrăgostirea, până ce gheaţa devine atât de mare că nimic n-o mai poate topi. Până ce dezîndrăgostirea dispare definitiv şi ajungi să înţelegi că iubirea adevărată nu cunoaşte dezîndrăgostirea, nu dispare şi nu se alimentează din nimic altceva decât din ea însăşi, nu există din cauza că o crează în inima ta un bărbat care vibrează sau nu în acelaşi ritm cu tine... există doar pentru că aşa e ea,
iubire,
şi, că asta face ea,
există şi crează
şi nu-i trebuie nimic în schimb pentru asta.

O chestiune de încredere

Omul care are încredere în cineva, pune o dată o întrebare, primeşte un răspuns şi asta îi e suficient, nu se mai îndoieşte deloc niciodată. Ştie, prin faptul că are deplină încredere, că vorba acelui cineva e mai mult decât suficientă, e literă de lege şi nu există altă variantă.
Omul care n-are încredere, dar îşi şopteşte şmechereşte că are, pune o dată o întrebare şi primeşte un răspuns. Şi parcă tot nu-i lămurit. Şi mai pune încă o dată întrebarea, şi primeşte acelaşi răspuns. Dar parcă tot nu-i lămurit şi mai pune încă o dată întrebarea, poate un pic inversând cuvintele ca să pară alta. Şi iarăşi primeşte acelaşi răspuns... Şi mai pune şi a 7-a oară întrebarea, variaţiune de formă pe aceeaşi temă, şi primeşte acelaşi răspuns... şi se ruşinează că după atâtea întrebări şi acelaşi răspuns mereu, ajunge să sâcâie poate pe cel întrebat şi afirmă cu tărie că din respect nu va mai întreba. Dar tot nu-i lămurit. Şi mai pune şi a 18-a oară întrebarea... şi culmea răbdării şi iubirii din partea celui întrebat, primeşte acelaşi răspuns. Şi parcă uşurel, abia de-acum începe să se încreadă în răspunsul repetat, sigur că nu e convins, dar măcar din politeţe se abţine să mai continue cu întrebările. Asta nu înseamnă că nu i-ar mai trece prin cap câteodată să o arunce şi pe-a 19-a, identică în conţinut.
Omul care nu are încredere, degeaba primeşte mărgăritare.

Eu şi Ţuchiana

...suntem o apă şi-un pământ. Eu n-o înţeleg ce-mi zice, ea nu înţelege ce-i spun (de fapt ne cam înţelegem dar ne prefacem că nu avem idee). Eu o rog mereu să-mi dea o lăbuţă de ajutor cu nişte probleme interesante, ea dă ochii peste cap plictisită. Ea mă mâţâie tot timpul să o îndop cu peşte şi ficat, eu pufăi că-i prea insistentă.
Ea ar da orice să ajungă în sfârşit în corp de om, eu mai mai că m-aş încumeta să renunţ la forma de om şi să fiu o pisică. Iar dacă la noapte, la fel ca în filme, cineva ar face schimb de suflete şi m-ar pune pe mine în corp de Ţuchiana iar pe ea în corp de Cristina... eu aş fi o pisică ratată fără nicio abilitate pisicească, ea ar face varză existenţa umană neavând nicio idee ce înseamnă să fii în piele de om. Pentru că niciuna dintre noi nu e pregătită să fie altceva. Eu n-am nicio idee de ce trebuie să locuiesc cu Ţuchiana, ea n-are nicio idee de ce a aterizat aici cu mine. Eu oricum n-am nicio idee de nimic, ea nici atât. Deci ne potrivim.

La ce-s bune hărţile

Nu am fost niciodată mare fan al hărţilor. Poate pentru că nu ştiu să le folosesc. Poate pentru că mi s-a părut mai amuzant să găsesc singură potecile şi potecuţele. Poate pentru că mereu am avut la îndemână câte o hartă care-mi arăta unde-s gropi, ce trebuie să ocolesc şi care-i calea cea mai scurtă spre destinaţie. Şi cu toate acestea am dat în gropile semnalizate şi am mers pe drumurile ocolitoare. La ce-or fi bune hărţile astea? De ce n-or fi hărţile echipate cu ce le tebuie ca să poată să te tragă de mânecă înainte să faci pasul greşit, sau şi mai bine, să poată face călătoria în locul tău? Dar mai ales, de ce n-oi fi luat eu niciodată destinaţiile suficient de în serios cât să învăţ să mă folosesc de hartă?

O regulă

Un prieten mi-a spus că atunci când apele sunt tulburi, orice mişcare le tulbură şi mai tare. În ape tulburi dacă vrei să treci de ele îţi ţii răsuflarea şi nu mişti nicio geană. E greu să stai pe termen lung aşa, mai greu decât orice triplu salt. Dar e prima regulă a oricărui prădător de elită.