Sunt momente când sunt mare şi obscură cât o furtună ameninţătoare de toamnă şi când armonia din mine pare a se rupe, privirea mea se schimbă-n negură şi nu mai ştiu de nimic altceva decât de mine şi de tunetele care mă străbat. Dar armonia doar pare a se fragmenta. Realitatea este că armonia mea rămâne, iese la suprafaţă o altă parte la fel de unitară din mine, partea mea cu adevărat puternică şi fără teamă. Partea aia pe care mă pot bizui atunci când nu-mi e nimeni alături şi când lucrurile rele încearcă pe căi variate să mă abordeze. Partea aia care nu e nici nedreaptă, nici crudă, deşi aşa ar putea să pară la o primă vedere, ci doar instinct de conservare. E singura mea garanţie că de se va întâmpla o vreme în care toate şi toţi vor fi împotriva mea, eu n-am să mă rup, n-am să mă sparg, am să continui cu mine. Nu mă învolburez pentru că îmi place furtuna sau pentru că n-am altceva mai bun de făcut ci pentru că lucruri şi oameni se întâmplă anume să mă declanşeze. Iar eu nu sunt încă suficient de inteligentă sau spirituală încât să le pot opri la timp şi să fiu dincolo de ele oricum m-ar lovi. Şi cât timp încă ador nespus intensitatea şi minunea razelor de soare şi de viaţă care se joacă pe chipul meu şi nu sunt nici pe departe pregătită să renunţ la plăcerea lor, e clar că am să rămân mai departe vulnerabilă şi la cea de-a doua faţă a monedei, vijelia interioară cea mai cruntă.
Dar, eu negru aşa, nu sunt eu decât în rare momente şi nu îmi e pe plac să fiu în manifestarea asta. Viaţa mea e în cele mai multe ocazii cu eu alb şi aşa vreau să trăiesc cât mai îndelung. Furtuna e bună şi ea totuşi, mă salvează, îmi dă liniştea şi încrederea că nu-s chiar a nimănui. Şi fără ea, oricum n-aş fi deloc. În definitiv nici alb nu-i fără negru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu