O poveste cu balauri personali

În seara asta mi-a trecut prin cap o poveste. Una nu tocmai drăguţă. O poveste cu balauri personali. Şi eu am balauri, ai mei şi doar ai mei. Şi alţii îi au pe ai lor. Fiecare cu balaurii lui. Balaurii personali, într-adevăr din ăştia am o bogăţie. Îi văd, îi simt când mă mişcă cu sfori de marionetă. Îi văd şi la ceilalţi oameni, cum îi împing cu rânjete subtile să facă gesturi sau să spună vorbe. Da, am ochi, în cele mai multe momente, pentru balaurii personali şi pentru balaurii celorlalţi, dar mai puţin forţă şi arme să le retez capetele mereu regenerate. Dar asta cu armele e o altă poveste. Povestea din această seară este una la fel de teribilă. Este povestea acelor balauri pe care-i văd la alţii şi pe care respectivii deşi cred că-i ştiu de fapt nu-i observă. Este povestea teribilă a balaurilor care sunt atât de subtili, de abili şi de maeştrii într-ale deghizărilor şi invizibilului încât scapă atenţiei proprietarilor lor. Eu îi văd la alţii, îi văd cum scapă rafinaţi atenţiei respectivilor. Chiar dacă le atragi atenţia ei nu îi pot vedea. Şi atunci mă scutur cu groază şi cu un fior rece pe propria-mi spinare... Astfel de balauri din soiul cel mai periculos cu siguranţă am şi eu. Şi, evident nu-i văd... Poate nici n-am urechi să îi aud pe alţii povestindu-mi de ei. Balauri invizibili de coşmar. Cum poţi vedea ceva ce nu se vede? Te-ai putea înarma cu un alt soi de vedere... Apoi ei se vor deghiza din nou, iar tu va trebui iar să obţi un alt soi de vedere... şi tot aşa, ca într-o cursă nebună a înarmării. Iar asta e o poveste teribilă, de-ţi îngheaţă sângele în vene.