Sunt momente în care mă simt mai mult eu şi momente în care mă simt mai puţin eu. Şi cel mai mult eu mă simt atunci când merg la pas, pe drum îndelungat de ţară, printre grădini, livezi şi dealuri. Când merg kilometrii întregi printre foşnet de frunze, concerte pe înserate ale păsărilor, uneori râu cu apa rece alteori ploicică blândă ca de primăvară, lătrături de căţei şi adieri uşoare de fum din coşurile caselor. Şi merg şi tot merg şi abia atunci mă cuprinde o stranie senzaţie de mine. De cel mai puternic mine, mai mult decât delectarea văzului, a mirosului, a auzului şi a restului de simţuri. Mai mult decât contemplarea încântătoare a locurilor pe care le am în inimă de mică. Mult mai mult, ca o stranie senzaţie de mine părticică a grădinilor, a dealurilor, a vântului, a fumului, a trilurilor, a paşilor pe drum ... şi toate bucăţele din mine. Un fel ciudat de Tot.
Senzaţia asta am avut-o întotdeauna pe drumurile mele de ţară şi am conştientizat-o adesea. Iar abia acum îmi dau seama că era încă de la originile mele, aşa îmi explic faptul că prima mea dorinţă din copilărie a fost să mă fac cioban, să străbat mereu la pas drumurile de ţară şi de munte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu