Privind cu orgoliu nesăţios la una dintre capodoperele măiastre ieşite din mânuţa mea, un gând m-a lovit pe înserat (orgoliu pentru care am fost rapid taxată de regulile firii printr-o neatentă şi sănătoasă lovitură la genunchi - dar asta nu m-a împiedicat să-i mai ataşez încă o dată diabolic pozuţa în blogul meu). M-am gândit, ce s-ar întâmpla dacă: Pământul va fi lovit de cataclisme naturale şi războaie crâncene, omenirea va ajunge într-un hal fără hal şi cei foarte puţini supravieţuitori se vor sălbătici şi vor rămâne fără cunoaşterea tehnologiei şi a amintirilor din lumea de acum. Apoi, după multe mii de generaţii şi zeci de mii de ani, poate chiar milioane, oamenii se vor dezvolta iar şi printre altele vor crea tehnologii pentru investigaţii arheologice. Iar printre cele foarte puţine rămăşiţe ale unei îndepărtate civilizaţii vor descoperi exact desenul meu, "Flori onirice", în mod incredibil conservat în stare aproape intacta. Văzându-l vor considera că aşa trebuie să fi arătat lumea pe vremea strămoşilor lor. Şi astfel o omenire întreagă va trăi zeci de ani, poate secole, poate totdeauna, într-o mare eroare, din cauza unui vis al meu dintr-o noapte de primăvară cu muuulte milenii înainte. Eu sper printre altele, tot în mod orgolios, că vor descoperi şi blogul meu şi cheile spre a decoda limbajul oamenilor de acum ca să înţeleagă că nu era chiar aşa în lumea noastră, ci era chiar mai frumos de atât. Aşa că mă gândesc că până şi din simplul desenat al unor aiurisme apar responsabilităţi ce pot rămâne peste veacuri. Înţeleg de ce chinurile mele în Infern din cauza dezinformării celorlalţi ar putea să dureze mai mult decât aş spera, din te miri ce descoperiri arheologice stupide... gânduri de seară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu