Nu m-a încântat niciodată prea tare "Alice în ţara minunilor", pentru că ideile cărţii depăşau cu mult sfera de înţelegere a unui copil. Cu toate astea, sunt momente când mă simt precum această Alice, la un nivel al minunilor pe care nu le pot înţelege, al fantasmelor pe de-o parte atrăgătoare pe de altă parte înspăimântătoare, dar mai ales al lucrurilor care niciodată nu sunt ceea ce par a fi.
Nu că experienţa mea pe tărâmul ciudăţeniilor, spre deosebire de cea a lui Alice, ar avea vreo profunzime, dar şi eu am fost atrasă într-o altă lume. Nu de vreun iepure alb, conştiinţa căutării, ci de o broscuţă, o broscuţă ascuţitoare din ceramică. Aveam eu una de felul ăsta care mă încânta şi mă fascina pe când eram de vârsta lui Alice şi pesemne amintirea sa m-a ispitit. În felul ăsta am ajuns într-un magazin dedicat chinezăriilor de toate felurile, din toate domeniile şi în mod cert cu toate culorile şi formele văzute şi nevăzute. Printre atâtea lucruri aiuritoare pentru ochi nici nu puteam să mă simt altfel decât în vâltoarea aceleiaşi distorsiuni a spaţiului, timpului şi a dimensiunilor, precum Alice, şi m-am micşorat fără să fie nevoie să beau vreo poţiune magică sau să înghit vreo prăjiturică fermecată.
În lumea asta spre care am urmat broscuţa, nimic, dar absolut nimic, nu este ceea ce pare. Mi-am dat seama că am ieşit din lumea reală când mi-a apărut în cale un gărduleţ de fier forjat... de plastic. Din acest moment toate s-au întors pe dos. Speriată de apariţia creaturii-gărduleţ am sărit doi paşi înapoi şi imediat am fost prinsă între liane de fructe şi legume colorate puternic... care de fapt nu erau fructe şi legume înşirate pe funii ci forme de polistiren. Le-am rugat să-mi dea drumul din strânsoare că n-am să le rup şi nici n-am să le atârn prin bucătăria mea. Amabile fiind, nu m-au lăsat să plec până ce nu mi-au dat să-mi poarte de grijă un mileu dantelat dar nu din dantelă ci din plastic, substanţă magică ce se pare că le cuprinsese şi pe evantaiele din lemn- de plastic cu paiete, care m-au antrenat în hora lor rotitoare şi clipocitoare. Câteva ghivecele mititele, care de fapt nu erau ghivecele ci câini şi pisici cu tăviţe pentru adăpatul plantelor, mi-au indicat cu zâmbete largi un panou spre o nouă regiune, a casoletelor metalice şi cutiilor verzi pentru insecte. Mi-am tras sufletul şi am mers mai departe printre ele cu un zâmbet recâştigat pe faţă la gândul că nicio insectă nu va rămâne prizonieră în acele mici temniţe mulţumită gratiilor rare. Dar imediat un nou tărâm mi s-a deschis în faţa ochilor, mult mai înspăimântător de această dată ... era inscripţionat cu "produse de masaj", dar de fapt nu erau produse de masaj, erau securi transparente cu bile la vârf, buzdugane cu capăt în formă de roşie sau ardei, toiage cu două tije şi cu ţepi la mijloc şi alte ciudăţenii din instrumentarul pentru tortură. În toiul trecerii mele cu ochii măriţi prin această pădure ameninţătoare, doi crabi albaştri cu spini dedicaţi masajului tălpilor m-au suit fără să-mi spună pe spinările lor şi m-au purtat în galop vijelios mai departe. Spaima mea a crescut când am auzit sunetul ritmat al cronometrelor care parcă vroiau să ne prindă din urmă, dar de fapt nu erau cronometre de bucătărie ... erau mere verzi, lămâi şi ouă ticăitoare. Solniţa elefănţel mi-a spus că de acuma primejdia a trecut şi m-a anunţat că dacă vreau să merg mai departe trebuie să iau ca mijloc de transport suportul de bijuterii. M-am conformat, dar de fapt nu era un suport de bijuterii, era o farfuriuţă cât palma, cu pinguin pe post de vizitiu. M-am micşorat iarăşi, m-am prins de ciocul pinguinului şi m-am trezit faţă în faţă cu pălărierul cel nebun ... de fapt era doar pălăria sa din plastic tare. Chiar şi aşa, tot nu m-a lăsat să plec până ce nu am servit un ceai într-o ceşcuţă păun. M-a rugat apoi să aleg una dintre husele sale pentru capete de chei. De fapt nu erau huse de chei, erau flori, căsuţe, animăluţe. M-am oprit la floarea soarelui pe care scria Cristina. Dar, de îndată ce am cules-o din suportul său, mi-am dat seama că am fost atrasă într-o capcană. Însăşi Regina-de-inimă mi-a răsărit în faţă acuzându-mă că i-am stricat grădina de flori. Era de fapt cutia de cadouri în formă de inimă neagră cu buline albe. Aprigă, regina a încercat să mă nimicească prăbuşind asupra mea pe suratele ei, zecile de cutii în formă de inimă de toate dimensiunile, roşii, roz, verzi şi mov. Mi-am spus că a venit momentul să fug. În cale mi-a răsărit iarăşi broscuţa ascuţitoare de ceramică... care de fapt era o broscuţă albastră plutitoare pentru acvariu. Am apucat s-o privesc doar cu coada ochiului.
Mi-am dat seama că sunt iarăşi în lumea reală când trecând dincolo de uşile magazinului m-am ciocnit cu un domn mustăcios cu plase pline de cumpărături în mână. Dar nici aici multe lucruri nu sunt ceea ce par a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu