Simt dorul mai intens sau mai lejer, şi-mi place dorul ăsta. Mult timp nu i-am dat atenţie dorului. Categoric nu am vrut să îl ascult. Îl ignoram, îl ucideam şi el refuza să se atrofieze definitiv, ca Hidra din Lerna cu capetele sale mereu regenerate. Iar urechile mele interioare parcă evitau să-l ia în seamă. Şi mă minţeam singură până la convingere că nu îl simt. Mă temeam. Ce motive aveam să mă tem? Eram ignorantă cu privire la dor. De-asta. Îl înregistrasem automat la lucruri de nedorit, fără să-l fi explorat.
N-am sesizat exact cine sau ce sau când sau cum mi-a adus dorul în atenţia simţurilor. Şi când să dau piept cu el... el era o întâmplare încântătoare. Atâtea doruri complicate, tot atâtea sentimente plăcute în cea mai simplă simplitate a lor. Cartofi copţi în spuza de la povarna din care iese ţuica de toamnă. Oboseala de după înot care te cufundă uşurel în somn aşa cum se topeşte o bucăţică de unt într-o tigaie. Braţe dragi care îţi cuprind umerii în strânsoare caldă ca să poţi uita de grija menţinerii punctului de echilibru. Soarele care te toropeşte printre frunze în august cam pe la ora 4 pe scările din faţa casei. Reazămul răsuflării şi buzelor pe gâtul iubit, dorind să se acordeze la pulsaţiile venei lui. Învârtitul cu lingura de lemn în spuma cleioasă de la dulceaţa de cireşe care fierbe pe foc. Paşii din apa vijelioasă pe pietricele care te şi înţeapă te şi masează. Buzele tremurând cu patimă pe vertebrele rebele ale şirei spinării. Focul care după viforul şi zăpada haotică de afară înroşeşte obrajii şi ochii până ce se înceţoşază. Luna plină flancată de cinci stele dar şi de puzderie altele, privită în timp ce îţi aşterni părul şi spatele pe iarba răcoroasă şi mângâietoare. Şi multe alte doruri, toate la fel de inspiratoare.
Atât îmi place dorul ăsta încât îl las uneori să-mi povestească pe îndelete. Şi atunci el îmi gâdilă simpatic şi copleşitor plexul solar, îmi iluminează sprâncenele, şi-mi umple inima de drag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu