Mi-am umflat burţile. Micul monstru tace. Aşa gândesc după ce mănânc cu foame.
De ani de zile trăiesc cu un mic şi gălăgios monstru în stomac. Nu ştiu dacă a venit la pachet odată cu stomacul, sau s-a aciuat pe acolo după un timp... povestea lui se pierde în negura timpurilor mele. Cert este că locuieşte bine mersi în adâncul stomacului şi este un impertinent şi un profitor notoriu. Nu-i e de ajuns că ţipă a foame mai tare uneori decât stomacul însuşi. Când are el chef să se încăpăţâneze că nu şi-a primit ofrandele la timp, trece la măsuri coercitive dure împotriva mea. Îmi trimite arsuri în stomac, îmi face mâinile să tremure, îmi dă ameţeli şi îmi taie acurateţea vederii, îmi dă stări de leşin, de agitaţie, îmi scade tensiunea şi îmi dă dureri în tâmple. Şi toate astea doar aşa din moftul lui de monstru răzgâiat. Pentru că nu-l las niciodată ore-n şir sau zile fără hrană, să poată zice că-i justificată răzvrătirea lui. Evident m-am încălţat cu un monstru tare catâr şi pretenţios. Îşi aşteaptă hulpav darurile aromate, cu rânjetul printre dinţii lui rari şi n-are pic de milă sau de înţelegere să mă lase un timp mai lung în pace. A ajuns să se creadă stăpânul stomacului meu şi să-l ştie toate organele de frică, inclusiv eu însămi. La un anumit moment, pe parcursul coexistenţei noastre a ajuns la concluzia că vrea cadouri dese, de mai multe ori pe zi, ca să mă lase să-mi văd liniştită de ale mele, altfel îşi arată chipul său de ticălos parşiv. Iar ca să-l ştiu pe micul monstru amuţit, trebuie să mănânc în multe reprize. Mă mai gândesc că l-aş schimba totuşi cu un monstru mai cooperant şi mai de treabă, să stea ceva mai liniştit chiar când nu-i mulţumit. Am auzit eu însă în folclor că nu e chip să scapi de micul monstru din stomac, nici cu tămâie, nici cu mătănii până la pământ. Nu scapi decât dacă-i aduci închinăciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu