De vreo săptămână tot mă apuc aproape zilnic să scriu câte un text pentru blog... şi îl abandonez. Pentru că nu ştiu ce vreau să scriu de fapt. Am deja destule texte începute, pe care sper să le termin într-o altă zi.
De mai bine de jumătate de an, cineva tot aşteaptă să pun o întrebare, crede că ştiu care e aia dar nu vreau s-o întreb. Dar eu nu ştiu de fapt care e întrebarea.
De ceva timp altcineva se aşteaptă să ştiu care e direcţia pe care vreau s-o urmez într-o anume chestiune, crede că ar fi trebuit să ştiu deja cum e bine. Dar eu nu ştiu de fapt care este direcţia.
Mulţi alţi cineva, mai mult dragi sau mai puţini dragi mie, cred că eu ştiu anumite lucruri.
Dar de fapt nu le ştiu. Habar nu am. Cel mai mare HABAR N-AM din câţi cunosc. Nu ştiu acele lucruri. Sunt fix la mijloc. Mi se spune că inima mea le ştie cu siguranţă. Eu sunt de acord că le ştie. Dar nu ştiu eu s-o înţeleg în chestiunile respective. Nu ştiu să am urechi pentru ea şi pentru ele, nu ştiu să pricep.
Nu pot face decât să cer semne şi putere de înţelegere. Şi mai grav e că semnele sunt pretutindeni, chiar vin. Şi mai grav de atât, nu numai că sunt pretutindeni dar le mai şi văd. Iar cel mai şi cel mai grav e că, deşi le văd, le recunosc... nu ştiu să le înţeleg. Nu ştiu şi pace.
Un lucru însă tot mai ştiu, mi-l spune inima. Nicio neştiută nu rămâne aşa la infinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu