Vântul printre frunze de nuc

Nicio adiere nu-i mai iubită de sufletul ascuns în mine decât vântul ce cuprinde pe-nserate frunzele de nuc. Nu-i nici puternic nici duios, dar cântă un cântec unic pentru urechile mele, inconfundabil şi imposibil să mă obosească vreodată. Îmi cântă un cântecel ce nu-i foşnit de frunze de foioase, ca atunci când îmi abat pasul vara prin păduri pentru răcoare şi încântare. Nu-i nici imnul cristalin şi înţepător ce sună iarna-n conifere reci. Acesta, al meu, e mult mai consistent decât lichid, e mult mai cartonat decât mătăsos, dar merge dincolo de trupul meu şi săgetează-n suflet şi înflăcărează. E acea adiere pe care pot s-o ştiu a mea mereu, când mă ridică în braţele sale pentru o clipită şi-mi lasă pielea infiorată. Acea adiere pe care palpabil o cunosc şi schimbă adâncimile în mine. Vântul ăsta, ce mi-e solist de-a pururi, mă însoţeşte în inimă în toate drumurile mele. Îl iubeam cand îl auzeam în nucul cel mare din curtea de la Stăneşti atunci cand aveam 5 ani şi mă pierdeam în basme sub bolta fascinantă de frunze. Îl iubeam şi pe la 16 ani când, sub nucul fremătat, îl aşteptam să adie mai pe seară pentru a ieşi apoi liberă şi revoluţionară la focul de pe gârlă. Îl iubeam şi la 20 de ani când inima învolburată mă îndemna să merg până la poartă, aşteptând... aşteptând vântul care dădea de ştire şoptit, de peste râu, că s-a pornit pe drum, îi zâmbeam pe când traversa strada şi îmi intra unduitor în păr, mă purta apoi cu el sub frunzele de nuc să-mi şuiere ele un cânt liniştitor. Îl iubesc şi acum când îi ascult glasul mai mult în amintire, dar nu îl pot uita. Şi dor imi e, mi-e dor de mor de vântul ce cuprinde, nelipsit, frunzele de nuc pe înserate.