Al meu adorabil:

duminică, 20 decembrie 2009

Cenuşiul-gălbui nu naşte lacrimi

Există culori de două feluri: Culori –Încântare, prietenele minunate ale ochilor şi ale pensulei şi Culori-Demiurgi, creatoarele de senzaţii rebele, emoţii viscerale şi idei geniale.
Din prima categorie face parte roşul de mac al pantalonilor mei de schi pe care am ales să-i port pentru ca nicio troiană din oraş, oricât de ameninţătoare, să nu mă poată opri din drumul meu dacă acesta ar fi vrut să treacă exact pe direcţia sa. În cea de-a doua categorie intră intensul cenuşiu-gălbui al cerului de azi, tăietor-de-răsuflare prin uniformitatea sa fără nuanţe, pe care nici nu l-aş fi crezut că-i cer adevărat dacă nu l-aş fi văzut şi mai ales simţit că ninge asupra mea. Foşnindu-mi inconfundabil pantalonii roşii de schi printre zăpezi mi-am lăsat paşii în voia inspiraţiei şi a cenuşiului-gălbui. Poate fi un astfel de cer creator de lacrimi? Aşa-mi suna o întrebare printre fulgii de nea. Oamenii din jur păreau încruntaţi, grăbiţi, enervaţi, veseli, jucăuşi, sobri, visători, înţepaţi, în toate felurile erau...... dar n-am vazut înlăcrimaţi. Câinii printre zăpezi păreau şi ei aiuriţi, înfriguraţi, zburdalnici, dar niciunul înlăcrimat. La fel am găsit şi pisicile, turturelele, pescăruşii şi alte lighioane nenumite ce mi-au ieşit în cale, fără lacrimi. Iar eu? Eu care simţeam de ceva vreme imboldul presant al lacrimilor dornice să izbucnească? Ceva în cenuşiul-gălbui şi plat al cerului le ţinea în frâu. Cenuşiul-gălbui îmi opunea rezistenţă. Năştea în mine starea de contemplare pură, neclintită, în care nici lacrimi nici zâmbete nici gânduri nu poţi avea, doar privire şi răsuflare. Atât de mult am vrut să plâng, atât am încercat dar n-am putut. Nu, sigur nu. Nu se nasc lacrimi din cenuşiul-gălbui creator doar de contemplare.

Niciun comentariu: