Suspect

Deşi pare paradoxal, am început să văd eu mai nou că dacă vrei să iubeşti pe cineva, sau pe toată lumea, dar să iubeşti adevărat şi per total şi în continuu, trebuie să nu-ţi mai pese. Dar nu un nepăsat d-ăla ostentativ, care-i de fapt doar un strigăt disperat după comunicare şi ajutor şi asigurări şi atenţii. Să nu-ţi mai pese despre ceilalţi nimic, nici ce gandesc, nici ce spun, nici dacă te judecă şi cum, nici ce fac, nici nimic, nici măcar o clipă să nu-ţi tresară falca de crispare la gândul trecător asupra altuia. Abia după ce nu-ţi mai pasă, deşi pare stupid la prima vedere,abia atunci începi să iubeşti. Că nu te mai temi de nimic, nu mai compari, nu te mai aştepţi la vreo bazaconie... şi se deschide sufletul deplin. După ce nu-ţi mai pasă, nu mai rămâne nimic ce ar putea da unei persoane sau tuturor persoanelor iz de adversar sau agresor faţă de propria-ţi făptură. După ce nu-ţi mai pasă, zău dacă îţi mai rămâne altceva de făcut, decât să-i iubeşti.