În vremuri de calm şi bucurie, m-am întrebat: Cum a venit tulburarea, când a venit, în alte vremuri de calm şi bucurie, de demult. Credeam cu ceva naivitate şi în absenţa cercetării, că tulburarea s-a strecurat ca o parşivă, ca o trişoare fără reguli şi obraz. Da de unde, am defăimat aiurea tulburarea.
Tulburarea a intrat ca o doamnă onorabilă pe poartă. Pe porţile mele. Pe care le-am deschis instant la sunetul de sonerie fără să arunc o privire pe vizor, sau pur şi simplu le-am lăsat deschise pe termen nedefinit, ca ziua în amiaza mare într-un cartier civilizat... sau chiar nici n-am ştiut că sunt şi porţi ce le-aş putea deschide şi închide, după plac. Când tulburarea a ieşit, desigur, nu există îndoială, tot pe poartă a ieşit, de bună voie sau scoasă-n şuturi, nici nu mai contează cum. Precum nici nu mai contează cum, în ce fel, chip şi-asemănare a venit, de cine sau de când a fost trimisă.
Acum că mi-a picat fisa cu musafirii nedoriţi, am un nou scop pentru viaţă. Să-nvăţ şi să mă perfecţionez în arta de-a fi portăreasă.
