M-am întrebat vorbind cu mine însămi (fără voce tare deocamdată). Ce nu vreau? Nu vreau, ca după mulţi mulţi ani de viaţă şi de trăit, să fiu o femeie acră, tristă şi înverşunată. Nu vreau să ajung la concluzii de genul "oricum nu merită" "dă-i încolo că oricum erau nişte împuţiţi", "numai suferinţă pe lumea asta", "nu mai am chef să încep asta", "le-o plătesc eu lor", "mi-a lehamite de diverse". Nu vreau să stau încruntată şi să-mi pută toate-n jur, dezamăgită, fadă şi ştearsă, mai înfricoşată decât în copilărie. Să-mi ridic ziduri în jurul iubirii de teamă că o să mă doară.
Am trăit frânturi din ele şi văd ce fac lucrurile astea frumoasei mele inimi. Noroc mie că nu m-au molipsit şi m-am scuturat de fiecare dată de ele.
Şi atunci ce vreau?
VREAU, ca după mulţi mulţi ani, zeci de ani şi zeci de ani ori zece şi încă ori zece de trăit, vreau să am inima vie, bucuroasă şi călduroasă, să zâmbesc di-năuntru şi din-afară la nimicuri şi la mari surprize, să mă uit cu drag la alte persoane, să am entuziasmul de a crea şi de a începe în fapt o nouă idee, să fiu de o grămadă de ori mai greu de iritat, de înfuriat şi de dezamăgit, să am un munte de speranţă mai mult. De multitudini de ori mai mult să menajez pe alţii în vorbele şi gândurile mele. Să fiu imună la sperieturi. Să am ochii sclipitori de încântare şi să simt cum mi se amplifică inima (nuuu nu de la vreo boală sau by-pass) ci de la pasiunile care o gâdilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu