Fără nume

Eu când mă gândesc la mine, mă gândesc ca la ceva fără de nume. Nu mă gândesc la mine ca şi Cristina, nici ca Mihaela, nici ca nicicum altfel. Am o existenţă proprie care depăşeşte limbajul verbal. Deoarece ma pot identifica singura si altfel decât prin nume omenesc şi nu mă pot pierde eu de mine însămi, nu cunosc niciun nume al meu. Dar ceilalţi oameni mi-au pus un nume din cuvinte, ca un rezumat deloc cuprinzător, deloc unic şi deloc suficient, dar potrivit cât să mă poată distinge de alţii. Un nume din cuvinte cât de cât mulţumitor pentru a nu crea mari confuzii şi până la urmă un nume care prin calităţile sale limitate nu vorbeşte mai deloc despre mine, ceea ce este perfect în concordanţă cu cantitatea de informaţii pe care oamenii care-mi ştiu numele o cunosc despre mine. Un nume superficial pentru percepţii superficiale (ceea ce desigur este valabil cu toate numele omeneşti, nu doar cu al meu). Animalele nu-şi dau nume de-ale noastre, dar tot se identifică individ cu individ, îşi pun etichete tot în funcţie de percepţii, poate după miros, după formă sau alţi senzori mai avansaţi. Oricum ar fi şi ei se etichetează, îşi dau nume poate nu unice poate nu complete dar cu siguranţă mai puternice şi mai cuprinzătoare decât numele oamenilor. Ceea ce este firesc, animalele ştiu unele despre altele mai multe decât ştiu oamenii. În funcţie de cât de complexă este specia de animal atât de complexe sunt şi numele/etichetele pe care şi le pun unele altora.
La un nivel superior, sunt ferm convinsă că Universul ne-a pus tuturor un nume... sau un cod...oricum l-aş denumi, cred că doar numele ăsta este singurul unic, complet, etern şi fără dubii. Este numele care spune tot, totul contras într-o esenţă, totul despre tot ce este fiecare şi fiecare celulă din fiecare şi fiecare celulă din fiecare celulă din fiecare alături de fiecare gând, capacitate, înzestrare, fiecare gest, pas, experienţă, acţiune etc. Numele care cuprinde tot din toate timpurile, despre toate nivelurile fiecăruia, dintre care cel fizic este doar o gămălie de ac prin comparaţie cu restul. Un nume care aşa cum noi ne transformăm secundă de secundăl, creşte şi evoluează şi el, un nume în timp real, actualizat la infinit pentru a rămâne acelaşi nume unic şi complet, etern şi fără dubii în tot Universul.
Până la urmă, m-am gândit eu, fiecare dă nume în funcţie de capacităţile proprii de a-i înţelege pe ceilalţi. Oamenii înţeleg cel mai puţin, deci numele lor sunt cele mai superficiale.
Iar eu, când mă gândesc la mine, mă gândesc ca la ceva fără nume. Nu pot să-mi cunosc numele pe care mi l-a dat Universul, pentru că n-am cunoaşterea sa superioară. nu pot să-mi spun aşa cum îmi spun unele animale cu care socializez pentru că nu am ascuţimea simţurilor lor. Nu-mi pot spune mie însămi aşa cum îmi spun oamenii...pentru că nu deţin nici percepţiile lor. Nu-mi pot spune nicicum... pentru că nu ştiu, nu cunosc, nu înţeleg nici o boabă despre mine.
Deşi situaţia privită aşa nu pare prea roz... Universul îmi ştie numele întreg, chit că sunt sau nu conştientă de el. Iar eu sunt un nume, o informaţie unică în mişcare. Cât timp Universul nu-mi uită numele eu voi exista. Şi asta mă face să sper ca într-o zi să cunosc câte ceva despre mine suficient cât să-mi spun mie însămi într-un fel.