Florile uscate, de pe câmpuri nesfârşite,
se găsesc chiar prin vecini. În spatele blocurilor, al citadelei, te retragi, uneori pentru că trebuie să repari maşina, în locuri deşertice, exact ca în western-urile clasice cu aridităţi texane. Soarele se pogoară în cap în continuu ca şi când s-ar vărsa apă caldă dintr-o găleată ruginită plină ochi, în valuri mari şi viguroase. Iarba-i arsă cât vezi cu ochii, praful o acoperă două treimi, resturi şi gunoaie zac pretutindeni fără formă şi e linişte, dintr-aceea surdă. În care auzi înfundat scârţâituri de greieri, foşnit de frunze de la un vânt vag şi îndepărtat şi rar de tot câte o maşină ce vine de nicăieri în nori prăfoşi şi apoi se pierde în cartierele de case de dinainte de blocuri.
O bordură prăfuită care-ţi provoacă mâncărimi pe piele şi apoi câmpul. Câmp cât vezi cu ochiul ce se pierde în pantă direct în cerul albăstrui, nemişcat cu nori albi fără contur. Şi totuşi e frumuseţe. Câmpurile se armonizează în forme, arabescuri şi culori de ocru, se asortează cu cerul complementar. Nu par abandonate, nici rătăcite, nici nu inspiră milă sau regret pentru naturaleţea pierdută odată cu extinderea oraşului. Sunt demne, bucuroase, astupă gunoaiele, astupă chiar şi parii metalici şi galbeni ai civilizaţiei urbane. Sunt triumfătoarele zonei şi copleşesc cu mult orice aşezare din vecini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu