Două doruri

Două doruri diferite simt de oameni. Un dor e ca arşiţa, mă face să mă simt ca ursul prins vara în livada de pruni, zbătându-se turbat să rupă laţul. Celălalt dor îmi aduce o uşoară nostalgie, e un dor relaxat şi împăcat, un dor cu aromă de fotografie veche şi îngălbenită.
Un dor e de oameni ce-i iubesc nespus, despre care simt din toate instinctele şi intuiţiile că sunt făcuţi să stea în preajma mea, iar absenţa lor îmi crează gol în stomac şi frisoane sufocante.Nu înţeleg de ce nu-s cu mine, deşi ştiu că ar trebui să fie, dorul ăsta mă zăpăceşte, mă epuizează, mă depăşeşte. Celălalt e dor de oameni ce, la fel ca şi primii, nu (mai) sunt prin apropierea mea, dar e un lucru bun ăsta, nici n-aş vrea să fie, aceeaşi intuiţie îmi spune că nici nu-i locul lor să fie lângă mine. Dar totuşi, pentru că au fost pe aproape un timp, pentru că am trăit uneori atâtea împreună, mi-e dor şi de ei, dar altfel, cu răsuflare uşurată.