Nu ştiu exact când am păşit cu pas timid şi nebănuit afară din lumea celor ce le ştiu pe toate, celor ce cred că procedează cum trebuie şi celor ce vor să îi chinuie şi pe ceilalţi cu toate astea. A fost probabil ceva insesizabil, m-a furat vreo idee, vreo impresie, vreo ambiţie, vreo sălbăticiune... aşa cum a păţit feciorul de domn în goana sa după iepure, păşind fără să-şi dea seama în Valea Plângerii şi îndepărtându-se apoi de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Odată ajunsă în această Vale tulbure, Habar n-am, domn aprig, alunecos şi hâtru, mi-a sărit pe neaşteptate în spinare, şi-a înfipt tentaculele în rinichi, ficaţi, plămâni şi creştet şi a rămas lipit de mine, respirând din respiraţia mea, hrănindu-se din hrana mea. Dacă ştiam vreodată ceva,acum habar n-am. Dacă credeam că înţeleg în profunzime ceva, acum habar n-am. Dacă credeam vreodată că ştiu să procedez corect faţă de cineva, acum habar n-am. Dacă înţelegeam vreodată ceva despre mine... acum habar n-am.
Habar n-am trăieşte acum cu mine, s-a însoţit cu mine şi nu dă semne că m-ar elibera curând. El ştie, pe toate le ştie, dar nu crede că merit să le împărtăşască cu mine. Aşa că deocamdată eu rămân cu Habar n-am şi el cu mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu