Ritm

Vara ritmul lent cuprinde gândurile ca o caracatiţă fleşcăită, ca o bucată de gelatină transpirată, prea devreme scoasă din congelator. Există originalitate în lenevoasa disponibilitate a minţilor înlănţuite de vară? Cine se ridică dincolo de topitura umană, ca o picătură ce curge invers? Cine se luptă cu strânsoarea lipsită de suflare şi umedă a valurilor încinse? Ca un cavaler care omoară dragonul arhaic pentru a elibera domniţa vioaie şi răcoroasă?

Amoraș ori demonaș?

Crazy,little, stupid Cupid.
Nu-ți dorești să-l întâlnești.

Bestia uimită astăzi

Bestie mai abisală, mai dementă, mai fatală...
Am văzut, nu zic, mai multe,
Am aflat de zeci, cincizeci, ori poate sute.
Dar o bestie ca tine,
Nici prea rea, cu palme reci și fine,
Coarne tari, la vârf cam prea ciuntite,
Măcinate ca mălaiul, iar mai jos puțin turtite,
Nări căldări și o mustață
Ba mai mare, ba mai rară, roasă-n față,
Ochi apoși, gălbui, distrați,
Dinți în față sterpeziți și scurți și lați,
N-am văzut așa ceva ca tine,
Doar vreo patru sau oricum puține.
Vai, tu, bestie pestriță,
Nu-i momentul să fii tristă!
Nu știu zău ce ai pățit,
Astăzi, când iar te-ai uimit.
Ori credeai că ești barbară,
Unica cu frunte-amară?
Ori ziceai că nu e alta
Cum ești tu, în lumea asta?
Ori sperai că burta-ți suptă,
Carne vie azi înfruptă?
Bestie uimită azi,
Grijă mare ai, ori cazi.
De mai e vreo alta chiar așa,
Stai senină, supărare nu păstra!
Cântă ușor, zâmbește în sine,
Nu cunosc niciuna mai uimită decât tine!

Inspiraţii primite-n dar de la alţii (2)

"Eşti conştient de tot ce apare în faţa ta pe ecranul Conştiinţei. Unde este lumea fără tine? Unde şi ce sunt gândurile fără tine, cel ce le percepe pe ele? Tu eşti rădăcina şi sursa fiecărei experienţe. Nu poate exista nicio experienţă fără tine."  Mooji 

Filosofeala

Am incercat, am cautat  si rasucit pe 100 de fetze. Si m-am lamurit. Daca ceva nu arata bine, nu se simte bine, nu suna bine, nu pica bine, nu miroase a bine.... inseamna ca pur si simplu nu e bine. Nu e interpretabil, sau ceva ascuns, sau vreun bine mascat, sau vreo alta mare filosofeala si intortocheala.

Următorul blog

La doar un click de mine e Următorul blog, câte un blog diferit de câte ori revin la pagina mea şi fac iar click.
La un click de mine e un întreg univers neştiut ce m-a lăsat cu ochii mari şi m-a absorbit din ale mele pentru un timp.

Următorul blog de mine este

*iubitoarea de verde şi îndrăgostită în limbi străine de mai bine de trei luni
*cel plin de draci, k**turi, mahmureli, fuc**
*zâna măseluţă care descoperă masculii români şi calciul care cade de pe pereţi
*broscuţa cu gura mare care botează pe Maria Nicole şi cântă Aerosmith
*Măriuca, nu oricare ci aceea cu m Mare
*urlătoarea care a emigrat în Suedia
*mai multe bloguri deschise doar cititorilor cu invitaţie specială, de parcă aş avea nevoie de o invitaţie specială să intru în lada de vechituri
*Mircea Crişan, poet (care n-arată rău deloc) şi care îi reaminteşte în versuri că o iubeşte şi-n condiţii de stres (ăsta da bărbat)
*Unde? Când? Cum? Ce? - şi probabil şi alte întrebări existenţiale sau jurnalistice
*Lumini şi umbre, dimineţi îngheţate şi vremuri...
*încă un blog din care n-am înţeles nimic dar pentru că se numea Om şi Pulbere... nici nu m-am mai chinuit
*metafizicx
*sex de cuvinte
*şi apoi a reapărut omul pulbere şi m-am temut să mai continui

Şi atunci în faţa unui univers plin de Următorul blog, bulversant şi chinuit, m-am decis să îmi văd de ale mele... bune, rele, sunt ale mele.

Un pinguin

Într-o lume plină de subiectivism, impresii şi puncte personale de vedere, orice poată să pară orice altceva şi numai realitatea nu. O cioară neagră poată să pară în zăpadă din lateral un autentic pinguin. O persoană bine intenţionată poată să pară un complotist, un om cu probleme interioare şi depresii poate să pară un agresor. Un infern poată să pară o poveste frumoasă ca-n basme... iar un pinguin, din cauză că stă într-un loc unde în mod normal pinguinii nu trăiesc liberi prin parcuri, poate părea o cioară. Relativ, subiectiv,dureros de alunecos. Dar cine să aibă capacitatea să le vadă reale aşa cum sunt? Un om? care în realitate poate doar pare om şi de fapt e un animal?

Uit de toate şi de mine

Au fost momente când am vrut să uit tot, tot din ce există în timp şi spaţiu şi să îmi rămână cel mai pur nimic. Au fost momente când m-am enervat că anumite lucruri le uit atât de repede. În unele momente am crezut că n-am cum să uit lucrurile esenţiale sau importante. Iar în alte momente,n-am reuşit să înţeleg cum de aş fi putut uita vreodată lucruri atât de incredibile precum tainele eterne ale naturii din care fac parte.
Dar cu uitarea de fapt e atât de simplu. Există. Şi cât timp există orice în lumea asta se poate uita, e suficientă o clipă de distragere a atenţiei, de fugă a minţii prin cotloanele ei dubioase, şi orice - de minimă importanţă sau de cea mai mare importanţă pentru viaţă, sau viaţa însăşi şi raţiunile ei - se poate pierde tiptil,în uitare.
Dacă mai aveam vreo îndoială, simţind vanitos că anumite lucruri nu le pot uita, aceasta mi s-a spulberat, căci nimic nu rămâne nelămurit. Am avut un moment în care mi-am dat seama încercând să accesez informaţia privind data naşterii mele, că o uitasem, şi că nu mai era la îndemâna mea. Golul de amintire n-a durat mult. Mi-am adus aminte, deşi, preţ de alte câteva momente, nu mai eram sigură dacă răspunsul regăsit, adică cifra zilei mele de naştere, este cel corect sau mă înşel. Toate astea n-au durat mult, câteva fracţiuni sau chiar secunde infime. Dacă cineva mi-ar fi cerut această informaţie, cu siguranţă timpul de confuzie ar fi fost atât de scurt încât persoana nici n-ar fi sesizat momentul meu de uitare. Şi totuşi, a fost uitare autentică. Uitarea face parte dintre acele creaţii care nu iau pauză, sunt continue şi permanente, inepuizabile şi neobosite. Şi cum te opreşti o secundă să iei o gură de aer, prinde momentul şi te invadează. Îşi construieşte imperiul din victorii mici, pe nevăzute, iar avuţia sa trece neobservată, căci nimeni n-are ochi şi urechi pentru uitare. Orice se poate uita, nu contează cât de mic sau cât de mare. Şi asta nu prea-i bine.

O altă dimineaţă

E deja ceva timp de când dimineaţa mă trezesc cu senzaţia că sunt în 'acelaşi tip de dimineaţă' şi că de fapt ar trebui să fiu într-un 'alt fel de dimineaţa'. Nu pot defini exact ce înseamnă un 'alt fel de dimineaţă'. Nu ştiu dacă e vorba de ceva mai însorit sau mai noros, de ceva mai călduţ sau mai răcoros, mai cu oboseală sau mai cu odihnă, cu evenimente bogate sau cu evenimente puţine, căci au fost dimineţi şi aşa şi aşa. Nu ştiu nici dacă e vorba neapărat de alt loc. Poate nu fizic. Şi nici nu are de-a face nimic cu dorinţa vreunui alt fel de viaţă sau cu vreo plictiseală. Mă trezesc cu o subtilă senzaţie de: 'Tot dimineaţa asta? Tot aşa?'. Şi parcă dimineţile 'tot aşa' încep să mă pună pe gânduri... n-ar fi trebuit totuşi să fie 'alt fel'? Parcă, deja când percep trezirea dimineţii, îmi izbesc ochii de acelaşi model de ţesătură alb cu negru pe pânză roşie, ca într-un ştergar muntenesc care se întinde în faţa mea. Ştergar care e frumos de altfel, mă încântă, mă face să zâmbesc şi să mă simt bine, dar îi cunosc pe de rost modelele stilizate. Iar seara, când mă scufund spre somn, moment care de când mă ştiu readuce zilnic mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare ce se mai întâmplă la noapte în vis', mi s-a adăugat acuma şi mini-emoţia şi mini-nerăbdarea a 'oare mâine dimineaţă e un alt fel de dimineaţă?' Am încercat chiar să păcălesc un pic dimineaţa şi m-am repoziţionat în pat, mi-am schimbat somnul la 180 de grade sau la 90, sau la diverse alte unghiuri, sau în altă cameră... dar n-a funcţionat, dimineaţa a rămas aceeaşi doar...privită din alt unghi al camerei. Evident o altă dimineaţă vine atunci când vrea ea şi nu merge grăbită cu trucuri de-astea ieftine. Cred eu că e prin preajmă totuşi, aşa-mi zice o senzaţie. Oricum încă nu m-am plictisit de aşteptat, nu m-au apucat exasperarea sau nervii că nici dimineaţa asta nu e aia. Am încă entuziasmul sărbătoritului care ştie că a doua zi urmează să primească un cadou. Sper să nu ajung să fiu dezamăgită că nu vine cadoul, mă gândesc că mai e până la Crăciun. Şi la urma urmelor, o altă dimineaţă nu se primeşte în dar aşa, în orice clipă.

O mică descoperire fascinantă

Când descoperi pe nepusă masă anumite lucruri şi informaţii care categoric nu-ţi servesc la mare lucru, dar sunt atât de simple şi de uluitor de logice, nu poţi să scapi de lovitura fascinaţiei şi a uimirii bucuroase. Este clar că trăieşti un fel de mini revelaţie şi gândindu-te la neimportanţa ideii şi la faptul că era atât de simplu că ar fi putut să-ţi treacă prin minte, te miri cum de ajungi să simţi aşa intens evenimentul, mărunt în felul lui. Aşa am simţit eu când am descoperit deunăzi de unde vine de fapt cuvântul deltă, ca în Delta Dunării. Se pare că a fost aşa botezată de la litera grecească 'Delta' care în greceşte se scrie în formă de triunghi, formă asemănătoare cu conturul natural al unei delte de râu. Simplu. Ştiam şi litera grecească 'delta', cunoşteam şi forma naturală a unei delte de râu. Niciodată nu m-am gândit să fac legătura între o deltă şi cealaltă deltă. Nici măcar nu mi-am pus vreodată problema că sunt omonime. Aşa că după ce am citit explicaţia, am rămas uluită, încântată, ca şi cum descoperisem vreun mare adevăr universal ce zăcea prăfuit în mine. O descoperire pe care am trăit-o drept fascinantă dar care, evident, nu-mi ajută la nimic.

Ceva ce nu ştiu încă

De vreo săptămână tot mă apuc aproape zilnic să scriu câte un text pentru blog... şi îl abandonez. Pentru că nu ştiu ce vreau să scriu de fapt. Am deja destule texte începute, pe care sper să le termin într-o altă zi.
De mai bine de jumătate de an, cineva tot aşteaptă să pun o întrebare, crede că ştiu care e aia dar nu vreau s-o întreb. Dar eu nu ştiu de fapt care e întrebarea.
De ceva timp altcineva se aşteaptă să ştiu care e direcţia pe care vreau s-o urmez într-o anume chestiune, crede că ar fi trebuit să ştiu deja cum e bine. Dar eu nu ştiu de fapt care este direcţia.
Mulţi alţi cineva, mai mult dragi sau mai puţini dragi mie, cred că eu ştiu anumite lucruri.
Dar de fapt nu le ştiu. Habar nu am. Cel mai mare HABAR N-AM din câţi cunosc. Nu ştiu acele lucruri. Sunt fix la mijloc. Mi se spune că inima mea le ştie cu siguranţă. Eu sunt de acord că le ştie. Dar nu ştiu eu s-o înţeleg în chestiunile respective. Nu ştiu să am urechi pentru ea şi pentru ele, nu ştiu să pricep.
Nu pot face decât să cer semne şi putere de înţelegere. Şi mai grav e că semnele sunt pretutindeni, chiar vin. Şi mai grav de atât, nu numai că sunt pretutindeni dar le mai şi văd. Iar cel mai şi cel mai grav e că, deşi le văd, le recunosc... nu ştiu să le înţeleg. Nu ştiu şi pace.
Un lucru însă tot mai ştiu, mi-l spune inima. Nicio neştiută nu rămâne aşa la infinit.

Eu

Eu sunt. De fapt eu sunt din punct de vedere teoretic, adică ştiu că sunt pentru că-mi spune mintea, sau contextele şi formele exterioare, nu pentru că aş şti să-mi plec urechea în faţa esenţei mele inefabile, poate doar o dată la miliarde şi biliarde de secunde. Din păcate până când n-o să fie esenţa asta cea pe care o voi trăi, eu tot o să fiu... dar n-o să fiu eu, de tot.

Aş vrea să găsesc

Aş vrea să întâlnesc forma grafică simplă care pentru oricine din lumea asta şi din universul ăsta semnifică viaţa care trece cu zâmbetul pe buze chiar şi când ochii sunt înlăcrimaţi. Care exprimă deopotrivă melancolia şi siguranţa că lucrurile rele trec, încrederea că nici când eşti singur de fapt nu eşti singur şi acceptarea pedepsei juste. Forma care reuneşte în ea simbolul sacrificiului pentru ceva ce e corect chiar dacă inima e ruptă în bucăţele de nenumărat dar şi liniştea contemplativă şi atotcunoscătoare. Forma care şterge disperarea din suflet şi aduce amintirea regulilor naturii. Forma care umple ca un lichid nici prea rece nici prea cald dar mai degrabă alunecător ca mătasea, fiecare celulă şi fiecare atom din fiecare corp. Forma care scânteie precum un foc sacru în ochi şi în centrul frunţii. Care aduce senzaţia luminii ce învăluieşte pielea într-o apăsare pufoasă ca de ceaţă. Forma grafică pe care o ştii dintr-un milion că ea e...forma orei 23 şi 23 de minute.

Ce ştiam atunci, ce ştiu acum

În mare, pe atunci, ştiam că am un drum de parcurs. Un drum alcătuit din paşi corecţi pentru a ajunge la următorul nivel şi cu bine la sfârşitul jocului. De asemenea mai ştiam eu că după mai multe preumblări, intersecţii în care aleg drumul greşit sau cel bun, în care mă învârt în cerc şi una peste alta după ce mă plictisesc şi nu mai vreau, pot să mă opresc după bunul plac şi să scap de tot... prin ceea ce numim moarte. Atunci mă gândeam că mor şi scap, oricând am chef să scap, indiferent de nivel şi stadiu. Într-un fel mă simţeam cu putere de decizie.

În mare, acum ştiu că am un drum de parcurs, alcătuit din paşii corecţi până la următorul nivel şi până la sfârşitul jocului. Şi mai ştiu acum că nici dacă mor nu scap. Că tot pe drumul ăsta mă întorc până când trec nivelurile următoare şi până când ajung cu paşi corecţi la sfârşitul jocului. Şi nicio moarte din lumea asta nu mă salvează. Într-un fel e cam ca în jocurile de pe calculator pe care le juca cu mai mulţi ani în urmă fratele meu, în care pentru a trece la următorul nivel trebuia să te lupţi cu toţi monstruleţii, să colectezi toate artefactele, să înţelegi toate mesajele şi să rămâi cu vieţile întregi. Şi abia după ce făceai toate lucrurile astea aşa cum trebuie, puteai trece la următorul nivel şi în cele din urmă la sfârşitul jocului. Iar asta numai dacă făceai în ordine şi bine toţi paşii. Dacă o sfecleai pe undeva automat o luai de la capăt, pierdeai tot ceea ce acumulasei pe parcurs şi te vedeai faţă în faţă cu aceleaşi probe şi monstruleţi şi artefacte, iarăşi şi iarăşi...de nenumărate ori...

Atunci ştiam că am un drum de făcut, dar că fac ce-mi place şi pot alege să nu mai fac niciun drum. Acum ştiu că am un drum de făcut şi că pot să fac ce-mi place dar până nu fac drumul nu scap. Nu sunt omuleţul din faţa calculatorului care poate să pună stop jocului şi nivelelor şi să iasă la o plimbare oricând doreşte fără să se mai întoarcă. Sunt omuleţul din interiorul jocului, care poate să iasă şi el la o plimbare dacă doreşte dar nu scapă din nivelul la care se află, şi după zeci sau sute de plimbări, tot cu monstruleţii şi cu artefactele trebuie să se ocupe.

M-am reprofilat şi-s mândră

Cine credea că n-o să supravieţuiesc crizei economice şi n-o să-mi găsesc calea, se înşela. Şi cred că nu mă cunoştea suficient de bine. Mi-am găsit un nou job. M-am reprofilat pe măturatul de poduri. Şi sunt mândră din cale afară de noua mea ocupaţie! Lucrez în aer liber, mi-am găsit şi un pod mai puţin circulat care nu se murdăreşte prea rău, iar în zilele cu vreme proastă am libere la fel de bine plătite ca zilele lucrătoare. De încântată ce sunt cred că o să înfiinţez o asociaţie.

Viaţă de martie

Mmmmmm. În principiu mă bucur că e martie şi chiar de pe 1 am simţit în aer ceva mai prietenos decât până acum, parcă nu-mi mai taie iarna respiraţia. Tot 1 martie este posibil să-mi fi adus şi puţin iz de astenie ... cred că aşa se explică starea de relativă ameţeală, fără să fii consumat ciuperci halucinogene sau alte ierburi dubioase. Tot de la umbra de astenie e posibil să am şi această stare de nedumirire cu privire în primul rând la mine şi la ce senzaţii mai am eu despre mine. Iar în al doilea rând cu privire la ce vor cei din jurul meu de la mine. Aşa mă întreb eu uneori când nu-mi reiese clar din comportamentul lor contradictoriu, "Oare ce o vrea X de la mine? Oare cum se raportează Y la mine?" (nu mă mai gândesc şi la Z, că deja e prea multă bătaie de cap).
Nu prea mai am chef să mănânc, mai ales că mi-am chinuit ficăţelul în ultima perioadă cu alimente din categoria celor terorizante, dar am idei în culori şi multe întrebări.
Nu sunt chiar fascinată de acest martie:
- o dată din cauză că şi iarna şi zăpada m-au încântat anul ăsta şi atunci nu aşteptam nicio primăvară să mă elibereze din zgribuliri;
- a doua oară din cauză că încă nu văd nimic verde natural şi nesfârşit prin copaci sau pe jos, ca să-mi lumineze ochii şi să-mi mângâie inimioara, nu văd alt verde în afară de verdele de la bambulică cel stufos ce-mi zace în glastră şi de la frunzuliţa care seamănă a marihuana (fără să fii avut intenţia asta) pe care am pictat-o cu ulei pe blugi şi care jumătate s-a dus pe mâinile mele la prima purtare;
- a treia oară din cauză că încă nu-i atât de călduţ încât să pot umbla semi-desculţă ca să pot simţi pe deplin atingerea animată a vremii blânduţe pe înserat;
- a patra oară din cauză că oamenii de pe stradă încă poartă geci umflate (deşi eu am ieşit doar în bluziţă şi n-am îngheţat de tot) şi cizmuloaie în culori mohorâte şi nu par detensionaţi aşa ca după ce ar fi scăpat de iarnă, iar treaba asta imi aduce un oftat compătimitor pe buze;
- a cincea oară din cauză că nu m-a făcut să-mi tremure sufletul într-o stare romantică şi visătoare şi dornică de sărutări interminabile aşa cum ar trebui să facă fiecare martie;
- a şasea oară din cauză că în martie aş vrea să fac muncă fizică, să lucrez cu animale, cu copaci şi să îi cresc, dar sunt prea specializată în marketing şi consumatori de piaţă ca să fiu lăsată să port de grijă animăluţelor şi plantelor;
- a şaptea oară din cauză că la urma urmelor oricum intenţionez să mă bucur de ce trăiesc indiferent de cum se numeşte luna sau anotimpul.

Iar martie nici n-a început încă bine, posibil să mai aibă ceva resurse ascunse încât să mă facă să-l privesc cu alţi ochi.

Sfârşitul zilelor

Expresia asta "sfârşitul zilelor" îmi răsună în minte de multişor. Îmi tot apare şi mă urmăreşte. Îmi revine în atenţie şi în texte de anişori buni. Dar niciodată n-am trăit-o mai puternic ca în ultima perioadă. Atâta m-a obsedat acest sentiment şi experienţă a sfârşitului zilelor încât aproape am început să o simt. Mă fascinează şi mereu m-a fascinat. Am câteodată percepţia ciudată a ceea ce eu definesc, şi poate doar eu şi nimeni altcineva, acest misterios "sfârşit al zilelor".
E percepţia lipsei timpului. A ieşirii în afara lui, în afara nimicurilor, în afara lumii. A sfârşitului ticăitului zgomotos şi apăsător al zilelor. În parte cu teamă, în parte cu nerăbdare, în parte cu o curiozitate neobrăzată, aşa se simte sfârşitul zilelor. E o iluzie în mare parte. E o iluzie deocamdată, dar ştiu că ceva frânturi le simt şi acum. M-am simţit uneori ajunsă şi revenită din acest sfârşit al zilelor. M-am gândit uneori la mine şi la lucruri ca şi cum aş fi trăit deja sfârşitul zilelor şi timpul s-ar fi inversat fără însă a-mi fura trăirile şi percepţiile. Sunt fascinată de sfârşitul zilelor şi de neînţelesurile sale. Seamănă din ce în ce mai mult cu starea de semn de întrebare ce mă înconjoară. Dar e o eliberare autentică. Cea mai profundă răsuflare de uşurare din câte cunosc. Nu înţeleg ce mă atrage atât de irecuperabil, de parcă o bucăţică sfâşâiată din mine şi de mult uitată mă strigă fără s-o aud şi doar celulele mele o sesizează.

Eu alb, eu negru

Sunt momente când sunt mare şi obscură cât o furtună ameninţătoare de toamnă şi când armonia din mine pare a se rupe, privirea mea se schimbă-n negură şi nu mai ştiu de nimic altceva decât de mine şi de tunetele care mă străbat. Dar armonia doar pare a se fragmenta. Realitatea este că armonia mea rămâne, iese la suprafaţă o altă parte la fel de unitară din mine, partea mea cu adevărat puternică şi fără teamă. Partea aia pe care mă pot bizui atunci când nu-mi e nimeni alături şi când lucrurile rele încearcă pe căi variate să mă abordeze. Partea aia care nu e nici nedreaptă, nici crudă, deşi aşa ar putea să pară la o primă vedere, ci doar instinct de conservare. E singura mea garanţie că de se va întâmpla o vreme în care toate şi toţi vor fi împotriva mea, eu n-am să mă rup, n-am să mă sparg, am să continui cu mine. Nu mă învolburez pentru că îmi place furtuna sau pentru că n-am altceva mai bun de făcut ci pentru că lucruri şi oameni se întâmplă anume să mă declanşeze. Iar eu nu sunt încă suficient de inteligentă sau spirituală încât să le pot opri la timp şi să fiu dincolo de ele oricum m-ar lovi. Şi cât timp încă ador nespus intensitatea şi minunea razelor de soare şi de viaţă care se joacă pe chipul meu şi nu sunt nici pe departe pregătită să renunţ la plăcerea lor, e clar că am să rămân mai departe vulnerabilă şi la cea de-a doua faţă a monedei, vijelia interioară cea mai cruntă.

Dar, eu negru aşa, nu sunt eu decât în rare momente şi nu îmi e pe plac să fiu în manifestarea asta. Viaţa mea e în cele mai multe ocazii cu eu alb şi aşa vreau să trăiesc cât mai îndelung. Furtuna e bună şi ea totuşi, mă salvează, îmi dă liniştea şi încrederea că nu-s chiar a nimănui. Şi fără ea, oricum n-aş fi deloc. În definitiv nici alb nu-i fără negru.

Vis al sufletului meu

Preţ de o clipă sufletul meu s-a întretăiat cu sufletul unui cal, şi au vibrat amandouă într-o singură gândire. Mulţi ani au trecut de la acel moment, iar eu încă mai gândesc spre trecutul sufletului meu. De-o fi fost în trupul unui cal înspumat? De-o fi fost în trupul unei plante parfumate? Sau de-o fi fost lemur cu ochii bulbucaţi şi degeţele de marţian? Nu-mi mai amintesc. Mai visez uneori goana nebună şi vântul în nări. Nu mai ştiu ce-a fost sufletul meu, pe unde a umblat şi cât de multe-a învăţat. Dar ştiu că a simţit şi a trăit liber, a dat piept năvalnic cu toate câte i-au fost trimise în cale şi nu a căzut corupt. Şi mai trăieşte şi astăzi, şi-a luat forma mea. Nu-mi mai amintesc în ce alte lumi a zburdat. Mai visez uneori galopul vijelios al unui cal întunecat.

Cenuşiul-gălbui nu naşte lacrimi

Există culori de două feluri: Culori –Încântare, prietenele minunate ale ochilor şi ale pensulei şi Culori-Demiurgi, creatoarele de senzaţii rebele, emoţii viscerale şi idei geniale.
Din prima categorie face parte roşul de mac al pantalonilor mei de schi pe care am ales să-i port pentru ca nicio troiană din oraş, oricât de ameninţătoare, să nu mă poată opri din drumul meu dacă acesta ar fi vrut să treacă exact pe direcţia sa. În cea de-a doua categorie intră intensul cenuşiu-gălbui al cerului de azi, tăietor-de-răsuflare prin uniformitatea sa fără nuanţe, pe care nici nu l-aş fi crezut că-i cer adevărat dacă nu l-aş fi văzut şi mai ales simţit că ninge asupra mea. Foşnindu-mi inconfundabil pantalonii roşii de schi printre zăpezi mi-am lăsat paşii în voia inspiraţiei şi a cenuşiului-gălbui. Poate fi un astfel de cer creator de lacrimi? Aşa-mi suna o întrebare printre fulgii de nea. Oamenii din jur păreau încruntaţi, grăbiţi, enervaţi, veseli, jucăuşi, sobri, visători, înţepaţi, în toate felurile erau...... dar n-am vazut înlăcrimaţi. Câinii printre zăpezi păreau şi ei aiuriţi, înfriguraţi, zburdalnici, dar niciunul înlăcrimat. La fel am găsit şi pisicile, turturelele, pescăruşii şi alte lighioane nenumite ce mi-au ieşit în cale, fără lacrimi. Iar eu? Eu care simţeam de ceva vreme imboldul presant al lacrimilor dornice să izbucnească? Ceva în cenuşiul-gălbui şi plat al cerului le ţinea în frâu. Cenuşiul-gălbui îmi opunea rezistenţă. Năştea în mine starea de contemplare pură, neclintită, în care nici lacrimi nici zâmbete nici gânduri nu poţi avea, doar privire şi răsuflare. Atât de mult am vrut să plâng, atât am încercat dar n-am putut. Nu, sigur nu. Nu se nasc lacrimi din cenuşiul-gălbui creator doar de contemplare.