Ritm

Vara ritmul lent cuprinde gândurile ca o caracatiţă fleşcăită, ca o bucată de gelatină transpirată, prea devreme scoasă din congelator. Există originalitate în lenevoasa disponibilitate a minţilor înlănţuite de vară? Cine se ridică dincolo de topitura umană, ca o picătură ce curge invers? Cine se luptă cu strânsoarea lipsită de suflare şi umedă a valurilor încinse? Ca un cavaler care omoară dragonul arhaic pentru a elibera domniţa vioaie şi răcoroasă?

O fereastră deschisă

Ah ce panică, ah ce stres, ah câtă încorsetare şi apăsare când eşti constrânsă să alegi ori ori,  Când lucrurile arată a ultimatum şi oricare dintre cele două opţiuni extreme îţi displace şi ţi se pare barbară, brutală, copleşitoare, o dilemă sfârtecătoare, ca în vremurile trecute când îi legau pe unii mai draguţi de cai şi-i împrăştiau în mai multe zări.. De multe ori, şi mai ales în relaţiile cu oamenii, m-am văzut în situaţia ori accepţi tratamentul ce-l primeşti şi-ţi displace... desigur că dacă ţi-ar plăcea n-ar mai fi o apăsare, ori te depărtezi, te rupi de tot de persoana respectivă ...(ceea ce nu-i chiar uşor, dacă-ţi  e rudă sau ai legături strânse şi îmbârligate).
Dar şi în alte situaţii se regăseşte situaţia asta neplăcută.
Am înţeles recent, că lucrurile nu stau chiar aşa....că dacă te scotoceşti mai bine, în creier, în perspectivă şi pe unde mai vrei, mai apare vreo a treia variantă, cel puţin, ca să scapi de ori ori, şi toate în mod simplu le-am înţeles, de la o cerşetoare nebună şi puturoasă.
Deci, ce te faci, când ai de ajuns într-un loc cu oră fixă, depăşită deja şi cu autobuz rar. Ce te faci când iei autobuzul dar în el ... duhneşte, că-i persoana duhnitoare acolo. Păi unii coboară şi preferă să mai aştepte vreo 10-15 minute, sau alţii care se grabesc rămân să suporte duhoarea. Oricare dintre variantele astea nedorite de mine. Şi cum analizam neplăcerea celor două opţiuni, m-a lovit.... m-a uitmit, am zărit,  fereastra, fereastra din autobuz. Am deschis-o şi tot frigul cu aerul lui răcoritor şi regenerator a năvălit în autobuz. O fereastră deschisă a deschis o nouă dimensiune, ce n-o vedeam căci credeam că-i doar calea ori ori, o nouă dimensiune ce m-a dus în cele din urmă la îndeplinirea scopului meu.
Incredibil de simplu, şi în acelaşi timp invizibil, cât timp mintea ţi se blochează într-o dilemă, la fel ca la măgar.
Există întotdeauna ferestre, Universul a prevăzut ferestre la tot, doar să ştiu să le deschid, şi să mă uit în direcţia lor, fără panică.

Studiu parc (5)

Unii fac, alţii se lasă făcuţi

Ştiu puţini oameni care chiar fac. Da' nu din cei ce fac lucrurile obişnuite de zi cu zi, că aşa fiecare face câte ceva. Ci din cei care au o idee şi fac ceva pentru ea aducând o schimbare în viaţa lor, trăind altfel decât ieri, ieşind din starea de confort chit că iese cu succes sau cu eşec.
Ştiu foarte mulţi oameni care şi ei fac ... citesc o grămadă de chestii, se interesează de multitudini de idei personale sau luate de la alţii. Dar de fapt nu fac nimic, decât să mai citească nişte chestii, să mai discute eventual despre ele, sau lă le dea "share" cum e moda în mediile actuale de socializare, computerizate. Nu zic că unii greşesc sau alţii fac mai bine... nu-i nici mai bine nici mai rău. Doar că văd oameni a căror viaţă nu se clinteşte decât când se întâmplă vreun eveniment exterior la Sfântu Aşteaptă şi-i mişcă şi pe ei valul şi oameni care într-un an de zile îşi schimbă total domeniul de lucru, cercul social, starea civilă, devin şi faimoşi şi bonusul bonusurilor, trăiesc viaţa cu satisfacţie.
Nu zic cum o fi mai bine, fiecare ştie pentru ea/el. Văd doar că lumea e făcută din cei ce fac şi cei ce se lasă făcuţi. Văd doar că o parte din cei ce se lasă făcuţi cred că fac, şi doar îşi împoaie capul cu chestii ce alţii le fac. Şi pe urmă devin dezamăgiţi că nu li se întâmplă nimic în viaţă. Între aceste două tipuri nu e o diferenţă de inteligenţă, de talente, de frumuseţe sau şarm, de soartă, karmă sau noroc. Singura diferenţă e în a face tu personal în loc de a te preocupa preponderent de ce fac ceilalţi.
Ştiu puţini oameni care chiar fac, sunt foarte foarte puţini, nu zic că e bine sau rău. Zic doar că-i stimez foarte mult, căci sunt măreţi şi de la ei învăţ.

Toată lumea

Faptul că "toată lumea" are uneori probleme, nu-mi face problemele mele mai plăcute şi nici nu-mi diminuează dorinţa de a trăi fără probleme. Faptul că "toată lumea" se ceartă uneori, nu-mi face mai acceptabile certurile mele. Toată lumea nu e scuză pentru ceea ce ştiu că vreau sau nu vreau să fac, chiar de "toată lumea" vrea sau nu vrea să facă acel lucru, nu-i nici justificare, nici motiv să renunţ la ce simt şi visez. Nu-i scuză în solidaritate, nici unitate când e cazul să iasă la vedere individualitatea mea unică. Oricât de unu am fi toţi... eu tot nu-s una, decât până la un punct, cu toată lumea.

Prietena lui Anul

Sărbătorind Noul An, pic în fantasme gânditoare, pentru că Anul pare un personaj foarte alunecos. Cine-i Anul?  aş vrea să-l înţeleg mai bine ca să ştiu de cine mă bucur, cu cine să mă pun bine. Unde stă Anul nou cât timp nu e aici? De ce pleacă Anul vechi şi unde se duce? Nu-i mai place aici? De ce stă fix un an de zici că-i programat ca un robot? Dacă aş ştii cum să-l abordez şi l-aş ruga să mai stea, oare mi-ar face pe plac? Oare e tot Anul trecut şi, ca să pară nou şi să fie adulat, celebrat şi s-o ţină în petreceri, se ferchezuieşte, îşi pune alt nume şi se dă drept ... Nou? Anul are o prietenă? Vreau să fiu prietena lui Anul şi să ne facem reciproc favoruri.
Deşi am auzit bârfe cum că nu Anul ar fi chiar cel mai bazat, deşi e cu entuziasm sărbătorit, că cică "Nu aduce anul ce aduce ceasul", care va să zică, pune-te bine şi cu Ceasul că ăsta e mai aducător la casa omului, chiar dacă-i mai discret.

Dorinţa arzătoare

Dorinţa arzătoare, nu trebuie astupată ci urmată până la capăt. Căci pentru ce sunt oare ele arsurile, ba chiar obsesiile, decât pentru a-ţi da forţă şi resurse, să te împungă de la spate ca să duci lucrurile până la îndeplinire deplină?

Mirosuri din Danemarca

Daca simti miros de ceva putred in Danemarca, cred ca e mai benefic sa parasesti locatia. Stiu ca e tentant sa mai cercetezi un pic, sa mai scormonesti nitel, ca poate mirosul e doar o impresie, poate e doar ceva ce dispare cu vantul... nu zic ca nu ar putea fi si asa. Dar cine mai are timp sa stea la puricat? cand pana la urma mirosul de putred de cele mai multe ori nu-i degeaba pe acolo. E chiar de la vreo putreziciune. Si pe urma te trezesti ca s-a irosit si timp si energie si mirosul s-a imputit si mai tare.
Eu, dupa ce ( si numai dupa ce) am stat in multe multe mirosuri ce pareau cam putrede sperand ca se vor finaliza mirosind a trandafiri roz, simt ca nu mai e de cercetat. M-am convins ca nasul meu sesizeaza mirosuri cu o acuratete suficient de buna cat sa-i pot acorda incredere si sa merg pe mana lui, a nasucului desigur.Vine miros putregacios din Danemarca? mai bine ma indrept direct spre greci, si nu ma mai intreb de ce.

La ce-s bune hărţile

Nu am fost niciodată mare fan al hărţilor. Poate pentru că nu ştiu să le folosesc. Poate pentru că mi s-a părut mai amuzant să găsesc singură potecile şi potecuţele. Poate pentru că mereu am avut la îndemână câte o hartă care-mi arăta unde-s gropi, ce trebuie să ocolesc şi care-i calea cea mai scurtă spre destinaţie. Şi cu toate acestea am dat în gropile semnalizate şi am mers pe drumurile ocolitoare. La ce-or fi bune hărţile astea? De ce n-or fi hărţile echipate cu ce le tebuie ca să poată să te tragă de mânecă înainte să faci pasul greşit, sau şi mai bine, să poată face călătoria în locul tău? Dar mai ales, de ce n-oi fi luat eu niciodată destinaţiile suficient de în serios cât să învăţ să mă folosesc de hartă?

Dacă gândeşti

Dacă gândeşti lucrurile se complică. Dacă gândeşti te abaţi de la linia echilibrului instinctiv, natural, optim şi eficient. Începi să vezi mai multe variante şi să îţi apară confuzii. Dacă gândeşti lucrurile simple şi uşoare se divizează, se multiplică, se măresc şi devin dinozauri şi dragoni. Dacă gândeşti bucuriile elementare devin insuficiente şi simplul acoperiş modest deasupra capului se transformă în umbra palidă şi dezamăgitoare a unui palat. Dacă gândeşti frumuseţile naturii au tendinţa să se risipească în zare şi capra vecinului să pară mai bucălată şi mai sprâncenată şi colacii vecinei mai rumeni. Dacă gândeşti iubitul cel minunat îşi pune masca cu dublu chip, de inşelător şi aburitor. Dacă gândeşti prietenii cei buni te vorbesc de fapt cu invidie şi fac conspiraţii împotriva ta. Dacă gândeşti odihna înstelată a nopţii se dă peste cap de trei ori devenind agitaţia urbană cu zumzete şi praf. Dacă gândeşti ziua de mâine nu-ţi mai este suficientă căci îţi doreşti încă 100 de ani.
Dacă gândeşti... ajungi să te vaiţi de dureri de cap.

De ce nu apare Făt Frumos pe cal alb

Fetele şi femeile din toate timpurile şi zonele lumii visează mai în glumă mai în serios că într-o zi o să apară în viaţa lor Făt Frumos cel iubitor, atent, romantic, galant, elegant, bogat cu castel şi cal alb şi multe alte minunăţii. De multe ori mamele sunt cele care le inoculează de mici fetelor această idee care ajunge până la nivelul la care fata respectivă să creadă că Făt Frumos i se cuvine, cu tot cu calul său alb, şi cum el nu apare fata se simte frustrată şi nedreptăţită de viaţă.
Şi dacă la aşteptările privind venirea lui Făt Frumos aproape nimeni nu face excepţie altfel stau lucrurile când vine vorba la a analiza un pic situaţia reală. Nu prea multe femei îşi pun problema dacă într-adevăr merită un Făt Frumos. Că la urma urmei, fiecare primeşte în viaţă ceva pe propria măsură, ceva asemănător, ceva meritat. Căci doar trăim într-o lume cu un Dumnezeu just în faţa căruia nu merge cu pile, vorbe bune, şpăgi, ci doar pe merit. Aşa că fiecare femeie are în viaţă Fătul pe măsura proprie şi personală. Iar pentru Făt Frumos este limpede că îi este pe măsură Ileana Cosânzeana, Zâna Znelor... ceva suav, pur, iubitor, gingaş etc.
Femeile care-l aşteaptă împreună cu mamele lor pe Făt Frumos, nu prea îşi pun problema şi nici nu prea se întreabă dacă sunt vreo variantă a Cosânzenei sau a Zânei ca să fie îndreptăţite să-l aştepte pe acest Făt mult dorit împreună cu calul său alb. Şi adevărul e că , dacă vreo fată sau femeie ar sta să analizeze până în straturile sale de profunzime şi dacă ar putea fi complet sinceră cu ea însăşi, foarte rar ar putea descoperi calităţile Cosânzenei. Eu una nu prea cunosc nici Cosânzene, nici Zâne (chiar dacă afirmaţia asta poate supăra pe fetele şi femeile pe care le cunosc).
Putem pune problema şi din cealaltă perspectivă. Din perspectiva lui Făt Frumos. El care e un bărbat atât de minunat, de curat şi de înzestrat cu calităţile cele mai cele, de ce ar fi condamnat să trăiască alături de o femeie mai prejos lui? În lumea asta a noastră cu Dumnezeu corect şi milostiv, Făt Frumos nu ar putea fi niciodată nenorocit de soartă prin cuplarea cu o femeie cicălitoare, meschină, răutăcioasă, geloasă, cu ochii la alţi bărbaţi, mincinoasă, laşă, slabă de înger, intrigantă, mânioasă, afurisită, posesivă, orgolioasă, obsesivă, neînţelegătoare, înfumurată etc. etc. etc. Bărbatul care ar merita vreuna dintre aceste variante de femeie, şi dintre variantele combinate şi dintre multe alte variante neamintite aici, ar fi orice altceva dar nu Fătul cel Frumos. Deci Făt Frumos merită ceva sublim aidoma lui, doar n-o să i se dea o femeie ce este mai puţin de atât.
Fiecare fată şi femeie are Fătul aidoma sa, chiar dacă vrea să-şi recunoască sau nu, chiar dacă adevărul doare uneori, chiar dacă e mai plăcut să-ţi plângi de milă că n-ai noroc în viaţă, în loc să te chinui să câştigi măcar o parte din calităţile Cosânzenei.
Deci, mie una mi-e tare limpede de ce nu prea apare la toate colţurile de stradă Făt Frumos călare pe mândru bidiviu alb. Şi mi-e şi tare clar de ce marea majoritate a celor ce-l aşteaptă pe Fătul Frumos (desigur la pachet cu animalul alb şi pur)nu va acumula decât multe frustrări aşteptând în van ceva ce până la urmă nici nu merită, nici nu îi este pe măsură.

Crisi_Maimuţă

Adineauri am avut o străfulgerare. Mi-am dat seama cu un realism neobişnuit că nu-s nimic altceva decât o maimuţă bătută-n cap. Cu un pic mai puţină blană, care poartă pantofi, e adevărat. Dar totuşi o maimuţă. Şi la fel de brusc mi-a trecut prin minte faptul că blogul meu se intitulează în mod greşit Crisi_mi. Gândurile pe care le pun în posturile mele sunt atât de ... brute... încât ar trebui să-i schimb numele în Crisi_Maimuţă, nu altfel.

Să nu te surprindă

Din seria 'dacă semnezi, să nu te surprindă', face parte şi chestiunea cu: dacă zici că nu aştepţi să primeşti răspuns să nu te surprindă că nu primeşti niciun răspuns.
Adică lucrurile simple, evidente, pe care din prostia şi complexitatea minţii omeneşti le complici şi ies tocmai pe dos. E limpede că dacă spui unui om că la afirmaţiile tale nu aştepţi niciun răspuns, de partea celaltă nu se va da niciun răspuns, conform dorinţei pe care ţi-ai exprimat-o. Şi acest fapt ar trebui să te mulţumească că doar e în ton cu ceea ce ai declarat că vrei... În aparenţă corect, în profunzime fals. Din moment ce ai făcut nişte afirmaţii, pe undeva aştepţi totuşi un răspuns în cuvinte,o părere, că doar de-aia ai avut de la bun început intenţia să comunici cu cineva şi nu ţi-ai ţinut doar un discurs ţie însuţi. Dar prostia omenească te-a împins să zici că nu vrei răspuns din unul sau mai multe din următoarele motive: vanitate, amor propriu, teamă de posibilul răspuns, dorinţa de a-ţi menţine o imagine cool şi neidentificată cu problema în sine, îndoiala privind inteligenţa deciziei de a spune respectivele lucruri în acel moment, ideea că poate prin negarea aşteptării răspunsului vei reduce tensiunea celăluilalt şi posibil să mai existe şi alte motive. Toate aiureli, toate prostii şi înşelăciuni psihologice... În loc să zici clar că aştepţi un răspuns rapid, altfel nu te-ai fi obosit să spui ceva.
Dar cât timp te încurci cu aceste prostii şi orgolii să nu te surprindă că eşti un prost cu o viaţă complicată. Şi în mod evident cât timp zici că nu aştepţi răspuns, să nu te surprindă dacă nu primeşti niciunul.

Nus sau pensionar?

Cineva greşind evident destinatarul, mi-a trimis un mesaj cu sugestia că poate ar fi indicat să mă pensionez acum, că oricum, dacă mai aştept, nu mai câştig mare lucru în plus, doar vreo 5 lei. Asta într-adevăr este o variantă pe care n-am luat-o în calcul, dar ar trebui să ciulesc urechile, că cine ştie ce iese. Dacă tot nu mai câştig mare brânză în plus aşteptând vârsta de pensionare, de ce să nu mă pensionez de acuma? De ce să mai aştept câteva zeci de ani, timp în care poate se va desfiinţa cu totul sistemul de pensii din lume, sau timp pe care până la urmă poate nici n-am să-l apuc...că atunci când e vorba de zeci de ani, multe se transformă, sau dispar de tot. Până la urmă persoana are mare dreptate, ar trebui să mă pensionez. O dată, din cauză că nu voi mai avea grijă să produc ceva bani ca să pot să acopăr cheltuielile uzuale, voi trăi liniştită din pensie văzându-mi în tihnă de ale mele. În al doilea rând, că voi căpăta şi un anumit statut. Că vorba aia, în momentul ăsta ce statut oficial am? Angajat nu-s, şomer nu-s, elev nu-s, patron nu-s, proprietar nu-s, chiriaş nu-s, evident pensionar nu-s. Deci se pare că sunt un 'Nus' dar aş putea deveni pensionar, şi brusc aş avea un statut, social recunoscut.
Şi uite cum te pun unii oameni pe gânduri cu mesaje care nici măcar nu erau pentru tine. Eu până acuma nici nu aspiram, nici nu doream să capăt vreun statut de felul ăsta. Am avut şi nu mi s-a părut că fac ceva special pentru mine, sau că îmi aduc reale beneficii. Totuşi acuma mă gândesc cum dă mai bine să răspund oamenilor într-o situaţie de genul:

'Vasilică, tu ce eşti? Sunt patron!'
'Gheorghiţă, da tu ce eşti? Sunt chiriaş'
'Cristina, tu ce eşti măi?' Şi acuma... care răspuns este social preferabil:
a. Sunt pensionar.
b. Sunt Nus.

Voi mai reflecta asupra problemei... (mie îmi place şi Nus, nu ştiu dacă le place şi celorlalţi).

Sclav pe plantaţie de blană

Când mă uitam eu mai de mult la filmele cu negrii din State, sclavi pe plantaţiile de bumbac, ceva mă fascina la munca lor şi la bumbac. E limpede că nu înţelegeam realităţile. De la o vreme am ajuns eu însămi un fel de sclav pe o plantaţie de blană. Şi asta m-a făcut să înţeleg că e transpiraţie nu glumă să munceşti pe plantaţie. De când mi-au fost aduse generatoarele de blană, blana s-a înmulţit sălbatic pe teritoriul meu şi a cuprins fiecare locuşor. Blana a găsit teren roditor şi au început să iasă recolte abundente. Blana e peste tot acum, pe canapele formează covoare, pe masă creşte răzleţ, pe pat stă mascată dar mă gâdilă la nas noaptea în somn, pe haine, pe duşumea, chiar şi pe tastatură unde tot apare în timp ce scriu. Culeg recolte continue şi nici nu apuc să termin bine cu un rând că apare altul. Nici nu-mi imaginam cât poate fi de productivă o plantaţie de blană. Oricum deja sunt depăşită de ritmul în care creşte blana şi mă gândesc cu milă la bieţii negrii pe care degeaba îi băteau stăpânii lor. La un moment dat trebuie să recunoşti că pur şi simplu nu mai poţi ţine pasul cu blana, sau cu bumbacul. Măcar de aş fi avut un simţ al afacerilor dezvoltat şi aş fi valorificat recolta. Aş fi putut face pulovere, fulare şi mănuşi pentru la iarnă... pentru mine şi pentru cunoscuţi.

Mintea şi-o va lua-o pe coajă

Mintea mea capătă proporţii de nesimţită. Devine tot mai guralivă, tot mai scenaristă. Mă asaltează non-stop cu flecăreala ei colorată iar eu am rugat-o cu frumosul să mă lase măcar un timp în linişte. Adică i-am spus ceva de genul 'ciocu' mic', dar într-un mod mai elegant pentru că o respect, încă. Mă cicăleşte zi de vară până-n seară, şi de seara până dimineaţa la fel. Şi nu e prima dată când i-am zis să se mai relaxeze. Iar ea ce face? Clămpăne cu forţe proaspete, parcă mereu mai agresivă. Mă face s-o ameninţ. Acuma nu ştiu dacă forţa poate fi o soluţie bună. Dar atât mă oboseşte încât până la urmă mintea tot o să şi-o ia pe coajă. Şi nici n-o să poată comenta nimeni în apărarea ei că n-ar fi meritat-o.

De ce plângi?

De ce plângi, Cristina? De ce plângi când plângi? Oare plânge cumva orgoliul zgândărit că lucrurile şi oamenii nu se aşează după măreaţa-ţi voinţă? Sau poate amorul propriu sau lenea cruntă sau alintătura? Sau incapacitatea de a accepta evenimentele şi fiinţele cu propria cale, sau amăgirea că poţi iubi într-un mod sublim? Ce plânge de fapt acolo, când plânge?

Am plâns vreodată din motive reale?

Ceva ce nu ştiu încă

De vreo săptămână tot mă apuc aproape zilnic să scriu câte un text pentru blog... şi îl abandonez. Pentru că nu ştiu ce vreau să scriu de fapt. Am deja destule texte începute, pe care sper să le termin într-o altă zi.
De mai bine de jumătate de an, cineva tot aşteaptă să pun o întrebare, crede că ştiu care e aia dar nu vreau s-o întreb. Dar eu nu ştiu de fapt care e întrebarea.
De ceva timp altcineva se aşteaptă să ştiu care e direcţia pe care vreau s-o urmez într-o anume chestiune, crede că ar fi trebuit să ştiu deja cum e bine. Dar eu nu ştiu de fapt care este direcţia.
Mulţi alţi cineva, mai mult dragi sau mai puţini dragi mie, cred că eu ştiu anumite lucruri.
Dar de fapt nu le ştiu. Habar nu am. Cel mai mare HABAR N-AM din câţi cunosc. Nu ştiu acele lucruri. Sunt fix la mijloc. Mi se spune că inima mea le ştie cu siguranţă. Eu sunt de acord că le ştie. Dar nu ştiu eu s-o înţeleg în chestiunile respective. Nu ştiu să am urechi pentru ea şi pentru ele, nu ştiu să pricep.
Nu pot face decât să cer semne şi putere de înţelegere. Şi mai grav e că semnele sunt pretutindeni, chiar vin. Şi mai grav de atât, nu numai că sunt pretutindeni dar le mai şi văd. Iar cel mai şi cel mai grav e că, deşi le văd, le recunosc... nu ştiu să le înţeleg. Nu ştiu şi pace.
Un lucru însă tot mai ştiu, mi-l spune inima. Nicio neştiută nu rămâne aşa la infinit.

Cum? De ce? Ce?

Cum de-oi fi reuşit vreodată să încalc atât de tare legile naturii încât să fiu acum un mic şi nestatornic locuitor al acestei Lumi? De ce-oi fi devenit un suflet corupt şi ticăloşit, încât să fiu izbit cu un şut din Paradis şi să circul printre oameni în loc să cânt în corul din zori de zi al îngerilor? Ce nemernicie celestă oi fi săvârşit de sunt acum fără de minte în braţele timpului, relativismelor şi celor ce se nasc şi mor?
Nu mă plâng, nu mă răzvrătesc şi nu pozez în victimă. Doar mă întreb din când în când, căci nu mai pot să-mi amintesc. Dacă-s aici, e limpede că am venit pe merit. Iar în lumea asta ce freamătă mereu printre dealuri şi văi am multe lucruri dragi şi minunate de care greu îmi e să mă mai satur. Doar mă întreb şi eu, din când în când, cu uluire, cum de-am ajuns un suflet mic, corupt - şi iată - şi amnezic?

N-am văzut tei obosit

Pe tei nu i-am văzut niciodată obosiţi. Ei sunt simpli. Eu în schimb, uneori obosesc, o oboseală teribilă. Obosesc din cauza minţii mele care îmi turuie în cap într-una şi pe care nu ştiu s-o controlez total şi s-o închid oricând vreu eu. Obosesc din cauza aceloraşi şi aceloraşi subiecte, care se întrupează tot timpul în cuvinte sau imagini, fără ca lucrurile concrete să avanseze sau să existe. Obosesc de atâtea scenarii, planuri şi idei care-mi fură atenţia de la clipele mele prezente. Obosesc să mă lupt cu demonii mei personali, care, cu cât îi observ mai atent, cu atât par să devină mai balauroşi.
Uneori obosesc şi nu văd remediu decât să fiu într-o clipă fără timp. Cel mai simplu şi neobositor a fi din câte feluri de a fi sunt. Teiul vecin, cu care mă salut în fiecare dimineaţă, reuşeşte să fie simplu, îmi pare chiar maestru în aşa ceva. De-aia probabil că e verde, proaspăt şi parfumat în fiecare zi şi noapte, în această perioadă a anului. În mod cert nu l-am văzut niciodată obosit, nici măcar săptămânile trecute când îl chinuia în rafalele sale, furtuna. Eu, chiar la depărtare de furtuni, simt uneori că obosesc. Înclin să cred că teii sunt mai deştepţi decât mine.