Te iubesc, noapte

Luna tulbure

Studiu (9)

Povestea

Teribilă eşti minune de poveste,
Teribil cum de mine, lipit şi strâns te ţii,
Teribilă privirea ce-n loc, zâmbind m-opreşte,
Teribilă şi vocea ce n-o vreau amuţi.
De dorul tău, poveste, ca-n jar m-am perpelit
De dorul tău, construcţii din gând am construit
De dorul tău, privit-am la nori cu albe creste
De dorul tău zâmbit-am la cerul liniştit
Şi de-al tău drag poveste,
Pe drumul meu de-aramă opritu-m-am un pic,
Şi de-a ta dragă vorbă, dulci vorbe am auzit
De-a ta dragă privire, ce-ngheaţă şi topeşte
Văzut-am pretutindeni, frumosul desluşit.
Teribilă şi dragă,  te simt şi-mi eşti, poveste
Ca vrabia ce sare, ritmat şi scurt pe poante,
Sub pomul altoit.

Ochi cu sărbătoare

Drum de mai şi drum de zi,
susurele inimii
Paşii-mi molcomi trec pe stradă,
soare-n ochii mei să bată
Pustiu printre trecători,
glasuri reci, voinţe moi
Ochi pierduţi şi fără ţintă,
alţii-ncearcă să se mintă,
Ici şi colo câte-un licăr,
câte-un tremur de pericol
Nu sunt veseli, nu sunt trişti
mai degrab-arată stinşi.
Rar de vezi printr-o privire
inspirată tresărire
Sau vreun tremur curajos,
să ţâşnească-n ochi frumos
Să vezi vise şi-ndârjire
să simţi iz de fericire,
Mai degrabă ochi pierduţi
printre paşi uimiţi şi mulţi.
Şi în ochi de-mi bate soare,
pasul molcom la plimbare,
Caut ochi cu sărbătoare.

Scrisori de dragoste (8) - Pastile pasionale pentru îndrăgostire

Atât de mult iubesc iubirea, atât de mult iubesc îndrăgostirea, ce iese din mine, ce până la urmă sunt eu.
Atât de mult că fac obsesii, pasiuni şi vijelii.
Atât de îndrăgostită sunt şi atât de multă forţă scoate din mine iubirea că uneori mă tem c-o pierd fără un catalizator.
Obsesiile mele dulci şi fermecate, mă subjugă, doar pentru că uneori mi-e frică să nu-mi pierd îndrăgostirea.
Mă hrănesc avid din catalizatorii mei, şi mă tem, că iubirea mea ar pieri de m-aş opri să mă hrănesc din ei.
Şi de-aia tot ei îmi devin otrăvuri, disperări.
Chiar dacă am aflat despre mine de atâtea ori, că nu mă lasă  nicidecum şi niciodată în urma ei iubirea.
Atât de mult iubesc îndrăgostirea că sunt de când mă ştiu dependentă de mediatori.
La fel precum un om cu glanda tiroidă extirpată, ce trebuie să ia pastile ca să supravieţuiască, eu iau pastile pasionale pentru ca inima mea să iubească.
Ba şi mai mult de-atât iubesc îndrăgostirea, încât încerc să-mi iau esenţa de iubire din orice, şi să le fac pe toate pastile.

Scrisori de dragoste (5) - Iubire la prezent

                                 (dedicata iubitei mele Arabela)

Iubirea are doar prezent. Chiar şi când dispare sau moare ce iubeşti, iubirea ramâne în interiorul celui ce iubeşte, rămâne la prezent.

Toată lumea

Faptul că "toată lumea" are uneori probleme, nu-mi face problemele mele mai plăcute şi nici nu-mi diminuează dorinţa de a trăi fără probleme. Faptul că "toată lumea" se ceartă uneori, nu-mi face mai acceptabile certurile mele. Toată lumea nu e scuză pentru ceea ce ştiu că vreau sau nu vreau să fac, chiar de "toată lumea" vrea sau nu vrea să facă acel lucru, nu-i nici justificare, nici motiv să renunţ la ce simt şi visez. Nu-i scuză în solidaritate, nici unitate când e cazul să iasă la vedere individualitatea mea unică. Oricât de unu am fi toţi... eu tot nu-s una, decât până la un punct, cu toată lumea.

Protector

Adevăratul protector nu prea apare la vedere. Nu ştiu de ce, nu prea încerc să înţeleg. Vestea bună e că stă prin preajmă.. prin umbră mai degrabă decât la lumină. Poate că aşa-i jobul ăsta de protector, în umbră şi-n anonimat. Important e că-i acolo când nu îl cred să fie. Şi intervine la mare nevoie, adesea fără să mă prind, fără să-i cer direct. Protectorul de meserie e nevăzut, necunoscut, dar mereu la datorie. Nu e cel ce-mi trăncăneşte multe sfaturi, nici cel care se da pe faţă cu mare prietenie, nici cel la care mă îndrept cel mai adesea la nevoie, nici cel ce mi-aş dori să-mi vie-n ajutor. Nu că aceştia n-ar vrea s-ajute sau c-ar fi rău intenţionaţi, ci că nu se pricep. Uneori, protectorul se arată cine e, alteori nu.. dar întotdeauna e atât de confortabil şi de minunat şi cald, când zac sub aripa sa protectoare şi odihnitoare. Nu-mi rezolvă problemele ci mă relipeşte într-o unică bucată cu suflul său de apă vie, nici mai devreme nici mai târziu, ci chiar înainte de a mă desface toată-n bucăţele mici de mozaic şi praf. Iar uneori îl văd, îl aflu pe adevăratul nume şi-mi pare că pricep de ce fuge în mare repezeală, nu că n-ar vrea să stea, să mai rămână, doar că-i e frică, frică că i-ar place să rămână şi mai mult. Protector aşa cum e, dar tot îi este frică, că s-ar îndrăgosti şi-ar vrea să stea mai mult decât are ca misiune.

Caut, caut şi-mi amintesc că iubesc

Am suişuri şi coborâşuri, de la bucurii şi stări de bine şi încântare tot ma fură lucrurile înspre tristeţi, furii, spaime, înspre stresuri şi situaţii din care nici nu mai ştiu să mă despleticesc şi să găsesc soluţii. Şi iar mă bucur dar inevitabil mă împleticesc şi iar mă astupă ca-n etuvă gânduri şi chestiuni ce nu văd cum să le-aranjez. Şi caut, caut, caut şi apoi îmi amintesc că iubesc. E fermecător şi mulţumesc că-s lucruri din afara mea ce-mi amintesc cum e atunci când simt că iubesc. Astfel, mă ridic eu pe picioare, tocmai când pare că mă-mpotmolesc.

Anonima

De drag şi dor

Iată singura cale potrivită pentru a primi pe cineva în viaţa ta. De drag şi de dor. De ce oare ar vrea vreo femeie (sau un bărbat, dar  nefiind barbat mi-e mai uşor să privesc lucrurile din perspectiva feminină) să vină vreun bărbat la ea, să trăiască cu ea, din orice alt motiv, altul decât de drag şi de dor. Altul, adică din constrângere, din obligaţie, din ameninţări, dintr-un contract scris, din instincte doar animalice, din obişnuinţă şi mecanicitate ... foarte groaznic, şi chinuitor şi cel mai groaznic pentru suflet. Căci nefiind din dor şi de mare drag, când alte motive aduc pe cineva lângă tine, sufletul îşi pierde aripile, îşi pierde bucuria, se ofileşte, uşor, uşor, zi după zi, se ofileşte şi sufletul tău şi sufletul celuilalt... uneori fără să înţelegi ce se întâmplă cu bietul suflet schingiuit. Când de fapt rolul sufletului e să înflorească, ca o sămânţă proaspătă şi parfumată cu rod mesmerizant. Şi cât mai înfloreşte sufletul din drag şi dor... indescriptibil în cuvinte, doar de trăit în sentimente. Multe suflete plâng trăind în perechi, pentru că principala activitate a stăpânilor lor e cum să-l ţină mai strâns în laţ pe celălalt, prin ce mişmişuri să-l mai constrângă, cum să-i mai ceară şi să-l aducă la punctul dorit. Bietele suflete ce-ar mai creşte ele udate şi cultivate doar cu drag şi dor, oferite de bunăvoie. Căci sufletele lăsate libere au infinite daruri de oferit celorlalte suflete, tot ce ţi-ai dorit vreodată şi încă şi mai multe pe deasupra.

Suspect

Deşi pare paradoxal, am început să văd eu mai nou că dacă vrei să iubeşti pe cineva, sau pe toată lumea, dar să iubeşti adevărat şi per total şi în continuu, trebuie să nu-ţi mai pese. Dar nu un nepăsat d-ăla ostentativ, care-i de fapt doar un strigăt disperat după comunicare şi ajutor şi asigurări şi atenţii. Să nu-ţi mai pese despre ceilalţi nimic, nici ce gandesc, nici ce spun, nici dacă te judecă şi cum, nici ce fac, nici nimic, nici măcar o clipă să nu-ţi tresară falca de crispare la gândul trecător asupra altuia. Abia după ce nu-ţi mai pasă, deşi pare stupid la prima vedere,abia atunci începi să iubeşti. Că nu te mai temi de nimic, nu mai compari, nu te mai aştepţi la vreo bazaconie... şi se deschide sufletul deplin. După ce nu-ţi mai pasă, nu mai rămâne nimic ce ar putea da unei persoane sau tuturor persoanelor iz de adversar sau agresor faţă de propria-ţi făptură. După ce nu-ţi mai pasă, zău dacă îţi mai rămâne altceva de făcut, decât să-i iubeşti.

Mai devreme sau mai târziu

Mai devreme sau mai târziu nimic din ce ţi-ar putea spune cineva, arăta, sfătui, învăţa.. etc., nu funcţionează pentru tine. Indiferent de intenţiile bune sau minunate cu care sunt susţinute toate astea (de intenţiile negative nici nu mai pomenesc), ceea ce vine de la altcineva nu mai funcţionează de la un punct încolo.
Vine un moment când nimic din ce vine de la ceilalţi nu îţi e de real folos, chiar dacă e bun. Nu înţeleg exact cum funcţionează lucrul ăsta şi mai şi ştiu din proprie experienţă că ai întotdeauna nevoie de ajutorul celorlalţi. Dar, vine un moment. Când trebuie s-o apuci pe drumuri neumblate care sunt doar ale tale şi pe care trebuie să le descoperi şi să vezi cum să le croieşti pentru tine. Altfel rămâi plafonat, sau, ceea ce era de principiu bun şi venea de la oameni buni se va întoarce împotriva ta.
Mai devreme sau mai târziu trebuie să te detaşezi de binele altora şi să îl găseşti pe al tău personal, să descoperi singur poate ce-au descoperit şi alţii, sau poate nu.

04 ELF

Mereu am fost cu ochii in zare in cautare de elfi. Si cand colo elf era chiar in fata mea, sub nas ... pe o straduta printre blocuri, mai sa strige, mai sa ma lovesc de el zilnic, iar eu nimic.
N-aveam ochi pentru elf de langa mine crezand ca elfii traiesc intr-o lume fantastica si ca nu o sa-i gasesc niciodata si ca doar trebuie sa caut zadarnic.
Si uite cum 04 elf statea parcat la doi pasi de mine. Elf, mereu prea aproape ca sa-l vad.
Am cautat prea mult, prea departe. Si acum mi-am amintit sa privesc mai la indemana pentru cele mai fantastice lucruri din apropierea mea.

O chestiune de încredere

Omul care are încredere în cineva, pune o dată o întrebare, primeşte un răspuns şi asta îi e suficient, nu se mai îndoieşte deloc niciodată. Ştie, prin faptul că are deplină încredere, că vorba acelui cineva e mai mult decât suficientă, e literă de lege şi nu există altă variantă.
Omul care n-are încredere, dar îşi şopteşte şmechereşte că are, pune o dată o întrebare şi primeşte un răspuns. Şi parcă tot nu-i lămurit. Şi mai pune încă o dată întrebarea, şi primeşte acelaşi răspuns. Dar parcă tot nu-i lămurit şi mai pune încă o dată întrebarea, poate un pic inversând cuvintele ca să pară alta. Şi iarăşi primeşte acelaşi răspuns... Şi mai pune şi a 7-a oară întrebarea, variaţiune de formă pe aceeaşi temă, şi primeşte acelaşi răspuns... şi se ruşinează că după atâtea întrebări şi acelaşi răspuns mereu, ajunge să sâcâie poate pe cel întrebat şi afirmă cu tărie că din respect nu va mai întreba. Dar tot nu-i lămurit. Şi mai pune şi a 18-a oară întrebarea... şi culmea răbdării şi iubirii din partea celui întrebat, primeşte acelaşi răspuns. Şi parcă uşurel, abia de-acum începe să se încreadă în răspunsul repetat, sigur că nu e convins, dar măcar din politeţe se abţine să mai continue cu întrebările. Asta nu înseamnă că nu i-ar mai trece prin cap câteodată să o arunce şi pe-a 19-a, identică în conţinut.
Omul care nu are încredere, degeaba primeşte mărgăritare.

O regulă

Un prieten mi-a spus că atunci când apele sunt tulburi, orice mişcare le tulbură şi mai tare. În ape tulburi dacă vrei să treci de ele îţi ţii răsuflarea şi nu mişti nicio geană. E greu să stai pe termen lung aşa, mai greu decât orice triplu salt. Dar e prima regulă a oricărui prădător de elită.

Şi dacă...

Am admirat de mică înfruntarea cu marile bestii, aşa cum unicornul îl înfrunta pe taurul de foc, în filmul meu preferat de desene animate (văzut şi răzvăzut de zeci de ori la diverse vârste). Unicornul plăpând şi mic, ultimul din specia sa, împins de taurul înflăcărat pentru vecie în apele mării alături de toţi semenii săi, a ales, deşi nu-i dădea nimeni vreo şansă, să-şi schimbe atitudinea. A ales să nu fie ca toţi ceilalţi ce s-au lăsat zăvorâţi în spumele mării, ci să facă ceva împotriva firii aparente. Să câştige împotriva bestiei în faţa căreia nu avea nimeni şanse. A crezut că poate schimba orânduiala naturală a lucrurilor şi şi-a ţinut speranţa vie în inimă.
Ştiu e doar un desen animat care nu se putea termina altfel decât cu happy-end. Dar... m-a învăţat despre speranţă şi despre schimbarea atitudinii. Mi-a lăsat pentru vecie în inimă speranţa şi credinţa că oamenii se pot schimba. E drept că, nimeni trecut prin viaţă, nu prea dă şanse vreunui om să se schimbe. Atât de des am auzit oameni admirabili spunând, că oamenii nu se schimbă. Ştiu că e greu, chiar chinuitor şi la îndemâna puţinora. Dar există o posibilitate. Şi atunci prefer să cred şi să am speranţă că măcar un om în lumea asta mare se schimbă. Unicornul l-a învins pe taurul de foc.

Mie

Vai mie care mi-am uitat toate lecţiile ce le-am crezut învăţate
Vai mie care am nesocotit toate avertismentele ce mi le-am dat singură
Vai mie care mi-am plecat urechea la oricine din jurul meu în ciuda intuiţiei
Vai mie care m-am uitat la poze cu virtuţi şi mi-am zis că privesc în oglindă
Vai mie care mi-am înstrăinat ajutoarele şi mi-am nesocotit ţelurile

Vai mie care m-am transformat în balaur

Nimeni şi nimic nu poate compensa dezamăgirea ce-o am faţă de mine însămi. Broaştele râioase nu devin prinţese printr-un sărut.

Iar de Crăciun

Acum un an de zile îmi doream ceva de Crăciun, un stetoscop... n-am primit. Poate şi dacă primeam tot nu îmi era de niciun folos. Poate că oricum nu aveam nevoie de un stetoscop ca să-mi ascult inima. Poate că nici cu un stetoscop nu eram în stare să-mi ascult în mod real inima.
Evident că după încă un an de zile în care tot nu mi-am ascultat inima, sunt fix în acelaşi loc ca anul trecut. Sau nu chiar în acelaşi loc, căci în răstimpul unui an am mai adunat ceva greşeli în tolbă, să-mi ajungă de răscumpărat încă câteva secole de acum înainte. An de an, după atâţia ani, înţeleg că n-am înţeles nimic, absolut nimic din ceea ce viaţa vroia să înţeleg căci altfel n-aş fi tot aşa. Şi nu înţeleg nimic nici în clipa asta. Nici nu m-am învăţat vreun pic să plec urechea în inimă. Căci dacă aş fi făcut-o poate m-aş fi clintit măcar un centimetru, fără să am nevoie de stetoscop.
Şi pentru că tot nu am învăţat nimicuţa, anul ăsta, la fel ca anul trecut, încă-mi mai doresc ceva. Îmi doresc cu furie să înţeleg, să înţeleg, să înţeleg lecţia ce-o am în faţă de ani de zile, ca să pot şi eu să trec mai departe clasa. Nici nu ştiu cum cineva poate fi corijent atâţia ani fără să fie exmatriculat definitiv.
Şi dacă nici anul ăsta n-o să fiu exmatriculată, şi prin noroc o să mai am şi la anul o şansă de Crăciun... poate o să pricep ceva şi în sfârşit n-o să-mi mai doresc nimic, nimic, nimic, nici de Crăciun, nici de Paşte nici de lună plină nici de lună nouă... şi în sfârşit o să trec la nivelul de abecedar.