Caut, caut şi-mi amintesc că iubesc

Am suişuri şi coborâşuri, de la bucurii şi stări de bine şi încântare tot ma fură lucrurile înspre tristeţi, furii, spaime, înspre stresuri şi situaţii din care nici nu mai ştiu să mă despleticesc şi să găsesc soluţii. Şi iar mă bucur dar inevitabil mă împleticesc şi iar mă astupă ca-n etuvă gânduri şi chestiuni ce nu văd cum să le-aranjez. Şi caut, caut, caut şi apoi îmi amintesc că iubesc. E fermecător şi mulţumesc că-s lucruri din afara mea ce-mi amintesc cum e atunci când simt că iubesc. Astfel, mă ridic eu pe picioare, tocmai când pare că mă-mpotmolesc.

Secretul unei cuceritoare

Inimi frânte şi suspine în rândul bărbaţilor, admiratori nenumăraţi şi înfocaţi, complimente îndrăzneţe şi ochi pofticioşi...ce sunt pe cale să dezvălui eu acum este de fapt reţeta secretă a marilor curtezane şi gheişe, femei fatale şi muze de-a dreptul. Femeile sunt foarte induse în eroare, caută care mai de care să se machieze, împopoţioneze, sclipicioşeze, danteleze etc., în dorinţa de a fi admirate. Dar nu se întâmpălă mare lucru, pentru că nu ăsta-i secretul muzelor. Pentru seducţie maximă de fapt este necesară o pereche de pantaloni de trening, lărguţi cât să-ţi facă fundul mai mare decât de obicei, părul ciufulit, neapărat nepieptănat de minim 2 zile, sau prins într-un fel de coadă semi căzută şi încâlcită spre ciufulită, "0" machiaj, nici măcar un strop de anticearcăn, nimic absolut nimic, nu nu, nici măcar un pic de mascara sau luciu de buze, desigur nişte încălţări sport sau şlapi sau bocăncei, ceva lejer mare şi fără urmă de toc, atitudinea odihnită şi totală neatenţie şi lipsă de interes pentru persoanele apărute în cale. Niciodată de când mă ştiu nu primesc mai multe complimente, zâmbete, saluturi şi invitaţii la discuţii măcar, dacă nu la sucuri şi cafele, claxoane şi gâturi lungite ...ca atunci când merg în trening şi nemachiată. Şi nu că ar fi o chestiune de întâmplare, ţinuta secretă n-a dat greş niciodată, e testată în ani de zile, de fiecare dată cu succes. În sfârşit mi-am dat seama de secretul marilor cuceritoare.

Crai de tobă

Aaaah Crai de tobă... din aceeaşi serie cu "Damă de caro sub cer indigo...vino să-ţi ghicesc cărţile vorbesc şi nu ne minţesc", doar că în cărţile destinului meu, de data asta. Da, de când mă ştiu, încă mă mai jucam cu păpuşi şi Crai de tobă ieşa în cărţi şi-n calea mea. Tot timpul iese craiul ăsta în drumurile mele. Nu că l-am pus eu, apare el. Nu de ghindă, nu de cupă, nu de pică. Ce să fac, dacă aşa zice cartea şi Destinul. Crai de tobă de la drum, om în straie alese, semn de apă, păi da de apă că nu degeaba o fi vorba aia "Are balta crai de tobă". Nu-i chiar totul lapte şi miere că iese când cu supărare când cu bucurie. Ce să-i fac ăsta-i rolul (măcar că eu aleg actorul). Pe temei nu se vede clar şi nu se ştie, că mai e rost încă de vreo întorsură două. Mda din păcate. Dar iese la aşternut, asta fără îndoială, iese limpede ca lumina zilei pe aşternut şi-n gând. Nu zic c-o fi ideal dar bine că apare în crucea vieţii, ca să nu fie auster. Nu ştiu cum e până la final, că în destin mai sunt şi cumpene şi zone obscure care nu se dezvăluie cu una cu două, dar până la urmă şi la final cică tot el, Crai de tobă, se ridică păgubit şi-nlăcrimat. Acu deh, ce să-i faci, aşa arată cărţile astea, nu c-am zis eu.  Eu am ştiut dintotdeauna de Crai de tobă şi mi-e drag de când e lumea, normal că l-am îndrăgit de când tot iese în maslu. Păi dacă aşa vrea Destinu să-mi pună crai de tobă în cale... eu ce să fac,  să nu-mi pice cu drag la inimă?

Cealaltă eu

S-ar putea să mai fie o eu de care nu am cunoştinţă. Sau s-ar putea să fie aceeaşi eu şi să nu-mi amintesc de mine mine. Sau s-ar putea ca oamenii care mă văd să creeze în jurul meu o fantezie a ceea ce ar dori ei să fie cineva ca mine. Altfel nu-mi explic cum de, în ultimele zile, persoane pe care nu le cunosc absolut deloc, dar şi persoane pe care le ştiu de ceva vreme, ba mi-au urat casă de piatră pentru căsătoria mea cu un bărbat ce nu l-am întâlnit în veci şi nici nu i-am reţinut numele, ba pentru afacerile mele nou începute cu succes, ba că m-au văzut la volanul unei maşini ce n-am avut-o niciodată, ba indicându-mi rochii drept fiind exact pe stilul meu, dar pe care adevărata eu eu nu le-ar purta niciodată, ba fiind strânsă cu sete în braţe de cineva pe care nu l-am mai întâlnit...Cealaltă eu, bag de seamă, are o viaţă diferită de a mea. Şi cum majoritatea persoanelor erau încântate, nu m-am mai pierdut în explicaţii şi negaţii, am zâmbit şi am primit felicitările. Că doar cine sunt eu eu să le stric bucuria, dacă cealaltă eu le-a provocat-o. Doar celui ce m-a luat în braţe i-am dat un cot, acuma poate că cealaltă eu l-ar fi sărutat, dar mie mie nu mi-a plăcut. Ce să fac.. gusturile la bărbaţi la fel ca şi la rochii ne sunt total diferite.
Eu eu sper ca toate astea să fie din cauza celeilalte eu, căci n-aş vrea ca toţi oamenii ăştia să fie de fapt vizionari şi să mă felicite pentru ce ştiu ei despre viitor, sau mai grav, ei să fie în prezent iar eu să fi rămas blocată în trecut. Nici nu zic că cealaltă eu face lucruri neplăcute mie mie, nu nu zic aşa ceva, doar că... ufff gusturile la bărbaţi şi rochii ale celeilalte eu....... eu eu n-aş vrea deloc să fiu în locul ei.

Anonima

Ma cherie a Paris

Un surâs de portăreasă

În vremuri de calm şi bucurie, m-am întrebat: Cum a venit tulburarea, când a venit, în alte vremuri de calm şi bucurie, de demult. Credeam cu ceva naivitate şi în absenţa cercetării, că tulburarea s-a strecurat ca o parşivă, ca o trişoare fără reguli şi obraz. Da de unde, am defăimat aiurea tulburarea.
Tulburarea a intrat ca o doamnă onorabilă pe poartă. Pe porţile mele. Pe care le-am deschis instant la sunetul de sonerie fără să arunc o privire pe vizor, sau pur şi simplu le-am lăsat deschise pe termen nedefinit, ca ziua în amiaza mare într-un cartier civilizat... sau chiar nici n-am ştiut că sunt şi porţi ce le-aş putea deschide şi închide, după plac. Când tulburarea a ieşit, desigur, nu există îndoială, tot pe poartă a ieşit, de bună voie sau scoasă-n şuturi, nici nu mai contează cum. Precum nici nu mai contează cum, în ce fel, chip şi-asemănare a venit, de cine sau de când a fost trimisă.
Acum că mi-a picat fisa cu musafirii nedoriţi, am un nou scop pentru viaţă. Să-nvăţ şi să mă perfecţionez în arta de-a fi portăreasă.

Dorinţa arzătoare

Dorinţa arzătoare, nu trebuie astupată ci urmată până la capăt. Căci pentru ce sunt oare ele arsurile, ba chiar obsesiile, decât pentru a-ţi da forţă şi resurse, să te împungă de la spate ca să duci lucrurile până la îndeplinire deplină?

De drag şi dor

Iată singura cale potrivită pentru a primi pe cineva în viaţa ta. De drag şi de dor. De ce oare ar vrea vreo femeie (sau un bărbat, dar  nefiind barbat mi-e mai uşor să privesc lucrurile din perspectiva feminină) să vină vreun bărbat la ea, să trăiască cu ea, din orice alt motiv, altul decât de drag şi de dor. Altul, adică din constrângere, din obligaţie, din ameninţări, dintr-un contract scris, din instincte doar animalice, din obişnuinţă şi mecanicitate ... foarte groaznic, şi chinuitor şi cel mai groaznic pentru suflet. Căci nefiind din dor şi de mare drag, când alte motive aduc pe cineva lângă tine, sufletul îşi pierde aripile, îşi pierde bucuria, se ofileşte, uşor, uşor, zi după zi, se ofileşte şi sufletul tău şi sufletul celuilalt... uneori fără să înţelegi ce se întâmplă cu bietul suflet schingiuit. Când de fapt rolul sufletului e să înflorească, ca o sămânţă proaspătă şi parfumată cu rod mesmerizant. Şi cât mai înfloreşte sufletul din drag şi dor... indescriptibil în cuvinte, doar de trăit în sentimente. Multe suflete plâng trăind în perechi, pentru că principala activitate a stăpânilor lor e cum să-l ţină mai strâns în laţ pe celălalt, prin ce mişmişuri să-l mai constrângă, cum să-i mai ceară şi să-l aducă la punctul dorit. Bietele suflete ce-ar mai creşte ele udate şi cultivate doar cu drag şi dor, oferite de bunăvoie. Căci sufletele lăsate libere au infinite daruri de oferit celorlalte suflete, tot ce ţi-ai dorit vreodată şi încă şi mai multe pe deasupra.

Stăpânii dimineţilor

O vorbă din bătrâni zice "Cine stăpâneşte dimineaţa, stâpâneşte toată ziua precum şi noaptea", sau dacă nu zice chiar aşa zice ceva de genul cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge. Nu contează care-i vorba, ci contează că asta-i ideea. Luptele cele mai aprigi se dau dimineaţa, nu oricare dimineaţă, ci momentul trezirii din vis, momentul trecerii între cele două lumi. Atunci sunt bătăliile cele mai crunte, în oameni şi pentru oameni. Puterile tainice îşi duc în fiecare dimineaţă, a fiecărui om, luptele cele mai crâncene, căci chiar dacă omul nu-i mereu conştient, puterile tainice ştiu secretul dimineţilor. Cine pune stăpânire pe dimineţile omului, cam va fi câştigător în toate luptele de peste ziua şi noaptea care urmează. În intervalul trezirii al finei reîntoarceri strat cu strat de la vis la trezire, ce pentru om durează poate imperceptibil de puţin, lupta-i cruntă şi fioroasă. Acum se înfruntă blândeţea cu agresivitatea, iubirea cu ura, magia cu uitarea, bucuria cu depresia, încrederea cu fricile, şi poate chiar îngerii cu demonii, cine ştie. Se confruntă cei doi poli pe baza căruia e construită toată lumea personală şi lumea toată. Într-atât de înfiorătoare-i lupta. Oamenii, dacă-s diplomaţi şi cunoscători, pot lua parte la lupta asta, doar să vrea. Nu să se lupte direct, ci să dea ajutor şi favoruri uneia dintre armate. Armate-i care-i convine fiecăruia, după om. Dacă pe om nu-l interesează de lupta asta, o armată va câştiga oricum şi va cam domina toate orele ce urmează, căci celelalte lupte de peste zi şi noapte greu le mai câştigă o altă armată, poate dacă apar ceva forţe noi din exterior...dar asta apare în puţine zile. Şi uite aşa oamenii se trezesc dominaţi de anumite stări mentale şi sufleteşti, de tendinţe şi apăsări, pe care nu mai ştiu cum să le controleze toată ziua.
E ca şi cum în lupta de dimineaţă s-ar câştiga cea mai puternică armă şi forţă magică care-i cam bate pe toţi ceilalţi, grosul rezervelor de merinde şi muniţii pentru armate, precum şi poziţiile strategice ale trupelor pentru următoarele confruntări.
Dar dacă omul decide să se implice în luptele de dimineaţă, când ce-i drept e oarecum adormit şi confuz, implicarea sa contează mult, chiar şi aşa. Implicarea sa în momentul critic de dimineaţă poate duce la schimbarea unei zile, apoi a mai multor zile şi apoi a întregului viitor. Nu degeaba se zice că fiecare zi e un nou început. Este pentru cei care ştiu tâlcul, căci dimineaţa se decid stăpânii zilelor şi-ai nopţilor şi-ai întregii vieţi până la urmă. Cine vrea să trăiască într-un anume mod, decis personal şi nu aşa după cum o fi să fie, e cazul să se implice personal în luptele dimineţii, să sprijine armatele dorite.

O zi de toamnă galbenă şi luminoasă ....

O zi de toamnă galbenă şi luminoasă .... privită de la o fereastră nu e niciodată la fel ca celelalte zile de toamnă galbene şi luminoase... Seamănă, îţi evocă zile galbene de toamnă luminoasă din zonă dulce de coline, cunoscute de prin alte timpuri, dar nu, nu, nu, nu e la fel. Diferenţele, la fel ca diavolul, stau în detalii. numărul de frunze rămase în copaci e diferit, tonurile de galben sunt altele, numărul de nuanţe combinate şi intensităţile lor de galben, cupru, auriu, ruginiu, verde cu influenţe mai arămii sau mai brune....diferă, umiditatea din aer, numerele şi formele şi orânduielile de nori precum şi consistenţa cerului diferă. Ca să nu mai vorbesc de copiii care se joacă printre frunze, de însoţitorii lor, de trecătorii de pe stradă...sau ce să mai zic de însăşi privitoarea de la fereastră, care poate o evocă pe aceeaşi privitoare a unei zile de toamnă dintr-un alt timp, dar diferă sentimentele şi gândurile şi scopurile ei sau celulele care se regenerează şi nu mai sunt aceleaşi deşi seamănă, respiră altfel aerul de toamnă, pentru ochi şi suflet altfel alunecă catifelată imaginea zilei de toamnă ... şi multe multe multe altele diferă... adică aproape tot. Ziua de toamnă luminoasă seamănă la aspectul de suprafaţă cu toamna, cu toată toamna, dar luată la bani mărunţi nu e niciodată la fel. Chestiunile de toamnă par neschimbate, dar la nivel mărunt, ca sub o lupă a inimii şi-a gândurilor şi-a fiecărei celule din mine, simt că e cu totul altceva, adică o zi de toamnă galbenă şi luminoasă, minune de zi dar alta ca ea nicium nu va mai fi!

Prinţ şi android

În vremuri vechi şi îndepărate, în alte epoci, când eram eu mai mică , mai înţeleaptă (da eram mult mai înţeleaptă, practic toate marile mele revelaţii de acum sunt chestii ce mi le amintesc din copilărie, căci atunci mi-erau super clare) şi când citeam SF-urile lui Asimov, ajunsesem la o concluzie de-o fină cunoaştere şi adâncă înţelegere a tâlcurilor lumii. Mă decisesem şi ştiam clar că bărbatul potrivit pentru mine în viaţa asta este un android şi cu un astfel de android pot avea o viaţă adorabilă armoniaoasă în doi.Nu oricare android, ci din acela din cea mai avansată generaţie, cu creier pozitronic, cu înfăţişare şi textură perfect omenească, cu program aproape uman şi cu posibilităţi de diversificare a felului său iubitor de-a fi, după dorinţă, d-ăla de nici prin SF-uri personajele nu sesizau că-i robot. În înţelepciunea mea fascinantă din acele vremuri îmi dădeam seama că asta-i varianta simplă, fără bătăi de cap prin care să am relaţia de iubire magică şi fermecătoare, mult dorită.

Suspect

Deşi pare paradoxal, am început să văd eu mai nou că dacă vrei să iubeşti pe cineva, sau pe toată lumea, dar să iubeşti adevărat şi per total şi în continuu, trebuie să nu-ţi mai pese. Dar nu un nepăsat d-ăla ostentativ, care-i de fapt doar un strigăt disperat după comunicare şi ajutor şi asigurări şi atenţii. Să nu-ţi mai pese despre ceilalţi nimic, nici ce gandesc, nici ce spun, nici dacă te judecă şi cum, nici ce fac, nici nimic, nici măcar o clipă să nu-ţi tresară falca de crispare la gândul trecător asupra altuia. Abia după ce nu-ţi mai pasă, deşi pare stupid la prima vedere,abia atunci începi să iubeşti. Că nu te mai temi de nimic, nu mai compari, nu te mai aştepţi la vreo bazaconie... şi se deschide sufletul deplin. După ce nu-ţi mai pasă, nu mai rămâne nimic ce ar putea da unei persoane sau tuturor persoanelor iz de adversar sau agresor faţă de propria-ţi făptură. După ce nu-ţi mai pasă, zău dacă îţi mai rămâne altceva de făcut, decât să-i iubeşti.