Au fost momente când am vrut să uit tot, tot din ce există în timp şi spaţiu şi să îmi rămână cel mai pur nimic. Au fost momente când m-am enervat că anumite lucruri le uit atât de repede. În unele momente am crezut că n-am cum să uit lucrurile esenţiale sau importante. Iar în alte momente,n-am reuşit să înţeleg cum de aş fi putut uita vreodată lucruri atât de incredibile precum tainele eterne ale naturii din care fac parte.
Dar cu uitarea de fapt e atât de simplu. Există. Şi cât timp există orice în lumea asta se poate uita, e suficientă o clipă de distragere a atenţiei, de fugă a minţii prin cotloanele ei dubioase, şi orice - de minimă importanţă sau de cea mai mare importanţă pentru viaţă, sau viaţa însăşi şi raţiunile ei - se poate pierde tiptil,în uitare.
Dacă mai aveam vreo îndoială, simţind vanitos că anumite lucruri nu le pot uita, aceasta mi s-a spulberat, căci nimic nu rămâne nelămurit. Am avut un moment în care mi-am dat seama încercând să accesez informaţia privind data naşterii mele, că o uitasem, şi că nu mai era la îndemâna mea. Golul de amintire n-a durat mult. Mi-am adus aminte, deşi, preţ de alte câteva momente, nu mai eram sigură dacă răspunsul regăsit, adică cifra zilei mele de naştere, este cel corect sau mă înşel. Toate astea n-au durat mult, câteva fracţiuni sau chiar secunde infime. Dacă cineva mi-ar fi cerut această informaţie, cu siguranţă timpul de confuzie ar fi fost atât de scurt încât persoana nici n-ar fi sesizat momentul meu de uitare. Şi totuşi, a fost uitare autentică. Uitarea face parte dintre acele creaţii care nu iau pauză, sunt continue şi permanente, inepuizabile şi neobosite. Şi cum te opreşti o secundă să iei o gură de aer, prinde momentul şi te invadează. Îşi construieşte imperiul din victorii mici, pe nevăzute, iar avuţia sa trece neobservată, căci nimeni n-are ochi şi urechi pentru uitare. Orice se poate uita, nu contează cât de mic sau cât de mare. Şi asta nu prea-i bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu