Nu ştiu ce face primăvara asta, dar mă face să-mi fie drag de toporaşi şi de neamurile lor. Toporaşii piperniciţi (numiţi şi violete - dar mie-mi place să le zic toporaşi) îmi sunt floricelele preferate în această perioadă. Dar nu-mi plac zmulşi şi îmbuchetaţi. Îmi plac ei aşa naturali şi înrădăcinaţi,strânşi în găşti mici printre ierburi verzi. Îmi place aroma lor ce nu e parfumată, e ierboasă şi plină ca o sferă, e o aromă ce spune că ei aparţin pământului, o aromă simplă, clară şi răsună a sănătate. Da, ăsta-i mirosul sănătăţii pentru mine, mirosul toporaşilor. Îmi place să urmăresc familiile de toporaşi pe care le poţi distinge după nuanţele variate pe care le afişază, precum veritabile blazoane ale unor nobile familii, deşi ei nu sunt nici nobili şi în ochii mei nici graţioşi ci doar consistenţi. Sunt violeţi în zeci de nuanţe, movalii mai aprins sau mai spălăcit, ba chiar am văzut o dată sau de două ori unii decoloraţi decoloraţi aproape alburii. Dar ăştia cred că-s mai degrabă renegaţii toporaşilor, că mereu stau izolaţi de ceilalţi. Mirosurile de toporaşi îmi izbucnesc cu o fidelitate totală în nări chiar şi când trimit un simplu gând spre ei. Îmi aduc primăvara şi senzaţia că mi-ar susura din sutele lor de guriţe împetalate "Hei, nu uita că e soare în lumea asta!". Şi acum scriind despre ei, mi-au inundat nasul, cerul gurii, până la sinusuri şi la urechi, dar şi inima întreagă care mă gâdilă.
Cât îmi plac! Şi cât îmi place să-i descopăr primăvara printre firele de iarbă, liberi şi neîmblânziţi. Pentru că orice ar spune şi ar crede cineva, oricine, n-a fost încă toporaş domesticit cu adevărat în lumea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu