Nu mă mândresc cu el când îmi apare. Ba chiar îl critic atunci când îl descopăr la alţii. Dar nu pot controla acele momente în care simt că pur şi simplu mă iubesc. Când sunt fascinată de mine şi m-aş contempla infinit. Acele momente în care mi-e atât de drag de mine încât nu mi-aş mai dori decât să fiu bărbat şi să mă iubesc deplin. Nu cred că-s vreun caz singular... măcar nu mă ascund după deget.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu